De cum primești invitația la nuntă (acum se trimite electronic) și vezi ambalajul grafic, punerea în pagină și textul în sine, înțelegi ce fel de tratament ți se va aplica, în viața reală. Și te trec fiorii reci (există și excepții) gândindu-te la supliciul unei zile lungi în care pantofii te vor strânge, cureaua va trebui eliberată, iar haina umedă atârnată pe spătarul scaunului; te mai gândești și la starea de confuzie de a doua zi, care nu se datorează numaidecât excesului bahic. Și cu acest punct vreau să încep descrierea a ceea ce se poate defini drept o fotogramă de studiu antropologic, civilizațional și religios extrem de fidel realității, care este cel al unei nunți românești actuale.
Amețeala de a doua zi se datorează, în mod cert, puterii dezlănțuite de amplificatoarele din sala de petrecere (ball-room). Sare mititelul în farfurie, paharele se fisurează, coafura femeilor se desface, copiii urlă ca apucați - nimic nu contează. Orchestra sau DJ-ul trebuie să-și facă treaba lor sinistră: să terorizeze cu toți wații din boxe onorata adunare. Chiar când ringul de dans e aproape gol, nici atunci muzica nu este reglată la un volum suportabil prin care să se poată susține o minimă, decentă conversație. În rest, toți cei care nu dansează (destui) stau cu nasul în farfurie sau cu mâna pe pahar. Cei mai curajoși încearcă un limbaj mimico-gestual cu vecinul de masă; zadarnic, însă... De ce trebuie să urle muzica atât de tare? Toți sunt hipoacuzici? Nu, dar vor deveni! Supoziția de la care pleacă acest smintit obicei este că nimeni nu are ce spune, și toți își vor mișca doar trupurile (nu și buzele) pe ritmul muzicii, ore și ore la rând.
Dar să începem cu începutul: cununia religioasă. Aici ai parte de cele mai uimitoare situații, care denotă faptul că mulți dintre cei de față nu pricep valoarea locului sacru în care sunt, nici puterea tainei care se oficiază, nici statutul clericului, nici importanța nașilor, nici sensul propriei lor prezențe, ca martori empatici ai iubirii celor doi miri. Se fac glumițe (inocente sau nu), cum ar fi cea cu pișcotul vârât în gura miresei, sau paharul de vin dus la buzele mirelui - mici gesturi ambigui, concupiscente, care duc cu gândul la alte situații de viață, complet derapate din context. Au loc obiceiuri stupide: călcatul pe picior, găleata cu apă de pe treptele bisericii etc. Lumea - miri, nași, nuntași - este îmbrăcată nepotrivit contextului sacru, liturgic: fuste ultrascurte (de suprafața unor batiste), tocuri telescopice, umeri goi până la coccis, farduri și rujuri deosebit de stridente, unghii tip „Cruella” - un întreg arsenal prin care femeile (în general) nu arată mai bine, ci mai rău. Pledez pentru femei cochete, aranjate cu stil, mă bucur că româncele au început să aibă grijă de aspectul lor vestimentar. Însă... nu doar haina contează, ci mai ales modul cum este purtată, ce transmite întreg ansamblul om-ținută, care sunt limbajul trupului, atitudinea și ambianța generală a persoanei respective.
Nașii reprezintă, de multe ori, veriga slabă a cununiei. Și asta deoarece nu își înțeleg pe deplin rostul și menirea, locul în iconomia cununiei, în viața mirilor, în fața Sfântului Altar - dar și după aceea. Ori prea glumeți, ori prea accesorizați, ori prea apatici (figuranți), ori în rolul de fac totum, ori puși doar pe distracție și ocheade cu nuntașii, cei care sunt în postura de părinți spirituali și ghizi ai vieții de familie de multe ori defectează rapid și spectaculos. Și fără autoritatea spirituală a nașilor, nunta riscă parapeții unui eveniment de larg consum, fără profil ceresc.