Născută pe 24 iunie 1969, la Botoşani, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Camelia Răileanu a trăit doar 33 de ani, sfârşindu-se trupeşte pe 2 martie 2002, la capătul a cinci ani de suferinţă. A lăsat în urmă respirarea a zeci de poeme pe care, în timpul vieţii, le-a copertat în două volume.
În dimineața zilei de 2 martie, la doar 33 de ani, Camelia își dădea ultima respirație. Făcea necontenit semnul Crucii, rugându-se pentru cei care rămâneau să poarte mai departe tăvălugul lumii. Din ce în ce mai rar și tot mai timid, până când mâna poposește ca o rugăciune pe marginea patului.
(Camelia Răileanu - cu pălărie - la lansarea propriei cărți)
Publicase două volume de poezie, iar în ultima parte a scurtei vieți și-a crescut cu acribie martorul tăcut al suferinței: un jurnal în care a consemnat fiecare trăire, deși ieșise din operație cu o semiparalizie doborâtoare. Lipită în orizontala patului, a scris sute de pagini. Se spune că este imposibil ca un scriitor să se detașeze complet de sine astfel încât un jurnal să devină unul al trăirilor autentice. Poate și din această cauză - pentru a fi sigură că nu lasă dezgolit un ego, ci relatează cu sinceritate un destin - Camelia Răileanu a decis să folosească în însemnări un pseudonim, Carmen Raicu. Era convinsă că va trăi și că va publica ea cartea ”Întoarcerea din Iad”.
"Numai Dumnezeu ne poate condamna la întuneric, dacă-L părăsim. Refuzând să fiu condamnată la întuneric de către oameni, a doua zi am decretat în regatul meu încetarea stării de angoasă și întoarcerea la liniște, la Lumină. Eu cred că sunt o fire solară, căci prea mi-a plăcut să fac oamenii să râdă. Dar prea mi-a pus viața pumnul în gură. Un pumn masiv, de miner, plin de țărână" scria Camelia în jurnal.
”Întoarcerea din Iad”, o mărturie tulburătoare
Însemnările Cameliei Răileanu au văzut lumina tiparului în 2018, la Editura Eikon, cu titlul dorit de autoare: "Întoarcerea din Iad. Jurnal". La lansarea cărții, care a avut loc în ianuarie 2019 la Biblioteca Județeană ”Mihai Eminescu” Botoșani, a participat și Vianu Mureșan.
"Cartea Cameliei te obligă aproape să intri la un nivel de gravitate a lecturii cărților biblice. Amintirea de moarte este începutul înțelepciunii. Dacă nu ar fi fost această scriere cu moartea în spate sau această asumare la limită între viață și moarte a fiecărei zile, a fiecărei ore, a fiecărei clipe, eu nu știu ce ar fi ieșit de sub pana Cameliei Răileanu. Dar scriind în acest fel, în acea situație, cu grozăvia morții în spate, mie mi se pare că s-a întâmplat ceva mai important decât s-a întâmplat, de pildă, în transfigurările estetice ale lui Blecher, cu care această carte inevitabil sfârșește prin a fi asociată, pentru că Max Blecher a scris și el pe pat, îndoit de tuberculoza lui osoasă, practic tot ce a scris până la cei 29 de ani trăiți a fost într-o stare de teribilă durere fizică și neputință. El a găsit o cale estetică, a găsit un teatru al măștilor, un fel de evaziuni teatrale, un fel de întoarcere în niște magme organice mâloase ale ființei, niciodată nu l-am văzut țâșnind cu pasiune mistică, așa cum face Camelia, înspre Dumnezeu.
În acest corp bolnav trebuie să înțelegem că un om care se află în situația Cameliei este prins ca într-un instrument de tortură de propriul corp. Sufletul, mintea, sensibilitatea, capacitatea de a simți durerea, de a simți neputință a unui astfel de om este situația celui condamnat să fie închis într-un instrument de tortură. Ea a refuzat tratamentele, doar ca să soarbă până la fund toată otrava durerii, toată otrava suferinței. Mi s-a părut de un eroism uluitor. Faptul că închisă în acest instrument de tortură, în care cea mai previzibilă mișcare este moartea, ea căuta drumul spre Dumnezeu, spre lumină, și propria boală este un drum al Crucii. (...)
Niciodată nu am văzut, în această carte, nici infatuare, nici impertinență. De fapt nu-l trage la răspundere pe Dumnezeu niciodată. Un om ajuns în situația asta se întreabă: de ce am fost ales eu?
Cu cât mergem spre finalul acestui jurnal, pasiunea ei religioasă, transfigurarea ei devin tot mai luminoase, în așa fel încât sfârșitul ei previzibil este aproape o apoteoză, o înălțare, îți imaginezi că în cele din urmă se eliberează", a rostit scriitorul Vianu Mureșan.
Camelia celor 33 de ani. Un destin
Camelia Răileanu a fost elevă a Liceului Pedagogic "Nicolae Iorga", apoi a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi. A activat ca învăţător la Şcoala 13 şi ca profesor la Şcoala 16. La 28 de ani este diagnosticată cu tumoare cerebrală. A suportat operația pe creier, întorcându-se acasă cu o hemipareză. Mai mult, pentru a controla o eventuală recidivă, medicul nu i-a mai pus la loc oasele cutiei craniene, întinzând doar pielea capului peste hăul sfâşietor.
Urmează trei ani şi jumătate de regim și mai dur. Şi totuşi, viaţa zvâcneşte în cuvinte, poemele îi bântuie sufletul şi mintea. Scrie continuu. Publică prima carte de poezii în 1998 (”Dimineaţa cercului”, Editura Axa, Botoşani), iar în primăvara anului următor vede lumina tiparului şi cel de-al doilea volum (”Cîntec pentru cei nesinguri”, Editura Grafik-Art, Botoşani). A scris tot timpul, cât a purtat în creştet boala. Avea trei jurnale, lucra la cartea autobiografică Întoarcerea din Iad. A crezut până în clipa căderii în agonie că va trăi. Întoarsă din Iad, începea drumul către Raiul poeţilor. Scria în caiete din ce în ce mai greu, culcată la orizontală și cu eforturi supraomenești. Ultima însemnare a lăsat-o în toamna lui 2001 (8 noiembrie). Renunțarea la scris a fost, pentru Camelia Răileanu, renunțarea la viață. Doar gândurile și suferința cumplită au mai trăit-o până în noaptea de 27 spre 28 februarie 2002, când şi-a luat rămas bun de la oamenii dragi făcând fără oprire semnul Crucii. Pe 2 martie se ridica la Cer... Avea 33 de ani.
