O "badantă" româncă s-a stins astăzi în Italia, în urma unor afecțiuni grave. O cunosc, este din zona mea, iar moartea ei mă obligă să fac unele comentarii. Era o femeie extraordinară, muncitoare, mamă bună și a muncit până la sacrificiu, fără să se gândească la sănătatea ei. Asta nu pot înțelege! De ce să muncești până la epuizare?
Pentru ce și de ce să muncești până la sacrificiu?
Îți faci de toate si când să te bucuri, stop, viața se termină. Câtă suferință ascunsă o fi purtat în sufletul ei femeia asta? Cum de-a ascuns lacrimile durerii să nu i le vadă nimeni, în special familia pentru care lucra? De ce? Cum? Pentru ce? Nimeni nu va ști niciodată prin ce-a trecut, nimeni nu-i va cunoaște frământările, zbuciumul și gândurile ei ascunse. Ce-o fi gândit în ultimele clipe, când se știa departe de casă, de cei dragi, singură, la capătul pământului parcă?
Gândul că mori departe de familie, de copii, că nu ești în casa pe care ai construit-o și ai aranjat-o ca să te simți bine când te vei întoarce, au distrus-o și pe Zoia. Oare se merită atâta suferință pentru bani? Zoia nu a vrut să renunțe la munca sa nici chiar când a simțit că nu mai poate, pentru bani. A vrut mai mult! Și ce folos? Azi nu mai este printre noi!
Când termini cu datoriile, vino acasă, omule, că n-ai să mori de foame, dar ai să trăiești aproape de familie, ai să te așezi seara pe patul tău, ai să-ți petreci zilele alături de copiii sau de părinții tăi bătrâni.
Este un strigăt al disperării.
Vino acasă, omule, să vezi soarele cum răsare de la fereastra ta, se apropie Sărbătorile de iarnă care la noi sunt unice! Zilnic citesc despre românii noștri care pier printre străini.
Lacrimile și suferința voastră fac bine altora, iar sacrificiul vostru, gândul la bani mai mult decât la sănătate, nu va fi răsplătit de nimeni, pentru că ochii care nu se văd se uită.
Veniți acasă când vă doare, oameni buni, nu stați să muriți printre străini!