Într-un secol al vitezei şi al civilizaţiei, la Botoşani există oameni care trăiesc suspendaţi în timp. În comuna Băluşeni, situată la aproximativ 25 de kilometri de municipiul Botoşani, aproape o sută de suflete abia îşi duc zilele într-o sărăcie cruntă, scrie ziarul Adevărul.
Ca să ajungi la Pârlita trebuie neapărat să-i întrebi pe localnicii din Băluşeni pentru că nu există indicatoare care să arate drumul către acest loc uitat de lume. Pe un drum de pământ acoperit cu piatră, care străbate câmpia întinsă, abia după câţiva kilometri, în coama unei pădurici, se vede Pârlita. În sat se intră pe lângă un mal rupt, folosit de localnici ca lutărie şi recent transformat într-o groapă de gunoi.
Potrivit sursei citate, de la prima vedere, acest cătun izolat este un loc al contrastelor. Case dărăpănate, din lut, ca bordeiele din urmă cu 300 de ani, se îngână cu vile uriaşe, cu multă risipă de material, ridicate doar pe trei sferturi. Pe uliţe, foarte puţini copii, mai mult oameni în vârstă.
Pe Adrian, un localnic în vârstă de aproximativ 60 de ani, l-am găsit trebăluind prin curte. A locuit şi la oraş, cu serviciul, dar mereu s-a întors la Pârlita, un sat despre care spune că poate îneca uşor toate visurile unui tânăr.
„Nişte oameni fără sărbători sunt în satul ăsta! Nu vezi nici bal, nici hram aici. Aici, mereu a mers din prost în mai prost. Nu bagă nimeni în seamă satul ăsta. Nimic nu au oamenii de aici. Satul este din ce în ce mai îmbătrânit. Cum face un copil 18 ani, pleacă de aici şi nu mai priveşte înapoi. Eu am venit, că trebuie să am grijă de mama”, spune bărbatul.
Oamenii mai în vârstă din Pârlita nu-şi aduc aminte să fi fost vreodată prosperitate în acest colţ de lume. Din generaţie în generaţie este o adevărată moştenire a sărăciei., de la pălmaşii care trudeau pe pământurile boierilor şi până la sătenii de astăzi mulţi cu pensii de CAP. Localnicii nu au apă curentă, canalizare sau gaz, ci doar unii dintre ei curent electric.
Tanti Maria trăiește într-un bordei mic de lut. Accesul către locuinţa care nu are gard se face printr-un pâlc de arbuști. De când se știe, femeia a trăit în casa aceasta fără niciun fel de utilităţi, nici măcar lumină. De multe ori, în anotimpul cald găteşte în curte, la un cuptoraş improvizat. Mărturiseşte că trăiește din ce plantează în grădină, în condiţiile în care pensia pe care o are este mult prea mică.
„Trăiesc cu ce pot. Cu porumb, cu ceapă, fasole, cartofi. Ce pot planta. Eu nu am nici lumină, că nu am posibilitatea”, mărturisește femeia.
„Îi greu tare la Pârlita. Mereu a fost aşa, era sărăcia de pe lume. Trăim şi noi cum putem. Aici e simplu, dacă nu munceşti, nu mănânci. Dacă de îmbolnăveşti şi nu au copiii pe lângă, îţi faci o cruce mare şi te rogi. Tinerii pleacă. Aici nu ai cu ce să trăieşti, mori de foame”, povesteşte săteanca.
Dovada exodului masiv al tineretului îl reprezintă vilele în construcţie. Muncesc mai ales în agricultură şi construcţii şi îşi fac case mari în satul natal. Cei mai în vârstă spun însă că tineretul nu va mai reveni la Pârlita.
„Aşa rămân casele cum le vedeţi, că nu mai vine nimeni în ele. Au plecat în afară că era rău tare, nu se putea trăi. Nu mai vine nimeni înapoi niciodată”, spune Adrian.
Nici măcar şcoala din sat nu mai funcţionează de aproape un deceniu. Localnicii spun că numele satului vine de la un incident petrecut în urmă cu 300 de ani, când câmpiile arse de soare luau foc în mod frecvent. Mai apoi, într-o notă de tristă autoironie, sătenii spun că şi sărăcia a făcut ca Pârlita să fie numele potrivit pentru satul lor. În urmă cu aproximativ 20 de ani, autorităţile locale au trecut în acte, oficial, numele satului drept Băluşenii Noi.
„Pârlita se cheamă domne. Aşa-i spun toţi. Înainte, pe vremea boierilor, se chema Ilişeşti”, mai spune Adrian.