Bolnav de cancer, în vârstă de 70 de ani, Vasile Èšurcanu a fost luat cu salvarea de acasă, din comuna CoÈ›uÈ™ca, judeÈ›ul BotoÈ™ani, È™i a fost transportat între spitale, înainte de a muri la Dorohoi, în dureri pe care soÈ›ia lui le-a auzit la telefon. “Îmi sună în urechi cât trăiesc eu”, scrie Libertatea.
„Îmi pare rău, bunicul nu mai este”, i-a spus o infirmieră la telefon în dimineaÈ›a zilei de 1 mai. “M-am pus în genunchi pe jos – spuneÈ›i-mi că nu este adevărat! Am ieÈ™it afară È™i am urlat, am răcnit, am È›ipat, degeaba, el nu mai este”, îÈ™i aminteÈ™te Florica, soÈ›ia “bunicului”.
Cei doi soÈ›i, Vasile È™i Florica Èšurcanu, È™i-au început dimineaÈ›a aÈ™a cum s-au obiÈ™nuit în cei 46 de ani de căsnicie, au băut câte o ceÈ™cuță de cafea, îndulcită cu miere. Vasile avea o stare de greață, iar la prânz a mâncat orez cu morcov, aÈ™a cum făcea mai mereu, de când era la un regim destul de strict, din cauza unei tumori la colon, care crescuse în el în urmă cu patru ani.
“Toată problema a plecat de la colon, avea doi polipi care deja aruncaseră metastaze la ficat”, traduce Florica în limbajul în care vorbeau ei despre diagnosticul care le-a schimbat traiul.
Rutina celor doi se schimbase de nenumărate ori de când boala a venit peste ei. În 2016, bărbatul fusese operat È™i ajunsese să trăiască cu o stomă (n.r. – o deschizătură făcută de un medic chirurg, la nivelul abdomenului pacientului, prin care resturile alimentare vor fi eliminate într-o pungă colectoare).
„Se mai desprindea punga. Îl îngrijeam, îl curățam, încălzeam apă È™i-l spălam. Eu l-am îngrijit ca la carte”.
Florica povesteÈ™te: „De atunci au urmat internări, operaÈ›ii È™i chimioterapie. Ea a lăsat diagnosticul ei în fiÈ™a medicală È™i a devenit sprijinul soÈ›ului. Florica suferă cu tiroida, a primit recomandare să se opereze în urmă cu un an, dar a tot amânat. Nu aveam cu cine să îl las. Cine vine să-l îngrijească mai bine ca mine?”
Nu i-a fost ușor și, de multe ori, și-a dorit să știe sigur ce e mai bine să facă.
“Uneori mă depășeau puterile, mirosul ăla în casă”, oftează ea. Dar să sune să-l ducă la spital îi era frică, acolo intrase deja virusul care la ei în casă pătrundea doar la radio. Spitalul la care te duci ca la o cunoÈ™tință Teama de spital apăruse acum, de când cu pandemia. Înainte, nu se temeau de spital, mergeau împreună la chimioterapie. Aveau rutina lor, acel ceremonial împăcat al bolnavilor care depind de tratament È™i merg acolo atât de des, încât internarea de zi se strecoară în viaÈ›a lor È™i îi ajută să o ducă mai departe. Spitalul devine reper. Zilele se ordonează înainte È™i după el.
Când el era programat pentru o nouă doză de chimioterapie, se trezeau devreme È™i plecau la spital, cu un vecin cu maÈ™ina. “Stătea pe banchetă culcat, ca nu cumva la efort sau ceva să îi afecteze la spate, la operaÈ›ie”, povesteÈ™te ea.
Se porneau de acasă dimineaÈ›a devreme È™i se întorceau acasă când era gata tratamentul. Au mai fost È™i ocazii în care el a rămas la spital internat pentru mai multe zile, iar ea s-a întors singură. De aceea, a învățat să fie mereu pregătită când mergeau la spital, aveau o gentuță cu strictul necesar – pijama, prosop, o cană, È™erveÈ›ele umede, pungi de schimb È™i alte mărunÈ›iÈ™uri care îi ofereau lui Vasile un minim confort pe patul de spital. Decizia Pe 28 aprilie, când a sunat după ambulanță, Florica È™tia însă că de data asta se va duce doar el. Bărbatul avea diaree de câteva zile, dar analizele făcute cu câteva zile înainte la un laborator privat din BotoÈ™ani indicau că nu are nici o infecÈ›ie. Bărbatul în vârstă de 70 de ani nu avea nici temperatură, dar se simÈ›ea slăbit.
Nu era convinsă că luase decizia cea bună, dar viaÈ›a o învățase deja că nici o socoteală nu poate fi corectă pe toate părÈ›ile. Ea îi spusese că îi e mai bine acasă.
“Acolo nu e câte o infirmieră pentru fiecare bolnav. Eu aici te spăl, te schimb, îÈ›i fac de regim, te ajut dacă ai nevoie de ceva”, i-a spus atunci. Dar dorinÈ›a lui a fost alta, exprimată cu câteva zile înainte, când se ceruse la spital.
“Ori că vedea că mi-e È™i mie greu È™i să-mi uÈ™ureze munca, ori că spera să-i fie bine, să primească un pic de ajutor, nu È™tiu”.
În după-amiaza zilei de 28 aprilie, femeia a pus mâna pe telefon È™i a sunat la Salvare. Imediat după, pe la ora 17, i-a pus o pungă curată È™i l-a învelit cu o păturică, aÈ™a obiÈ™nuia, după ce încălzea punga între palme, ca să se lipească bine de piele. În aÈ™teptarea ambulanÈ›ei, l-a pieptănat, i-a tăiat unghiile bărbatului, i-a rupt niÈ™te cojiÈ›e care îi apăreau pe coapse de la chimioterapie, l-a îmbrăcat cu un maiou, pulover È™i o pereche de pantaloni. “Cam trebuia tuns, dar dacă n-avea cine…”.
Au aÈ™teptat ambulanÈ›a în tăcere, în casa din satul CoÈ›uÈ™ca, în care se născuseră È™i unde s-au întors când au ieÈ™it la pensie, să-È™i ducă viaÈ›a în liniÈ™te.
“Nu È™tiam cine o să cadă întâi”
Cu ambulanÈ›a la poartă, gândurile Floricăi nu îi dădeau pace – oare a făcut bine să-l trimită la spital sau i-ar fi fost mai bine acasă? Reperele ei se ciocneau constant, era pe de-o parte doctoriÈ›a care îl îngrijise pe soÈ›ul ei în ultimii patru ani È™i care-i spunea să îl ducă la spital. Dar pe partea cealaltă era unicul lor fiu, în vârstă de 40 de ani, care spunea să stea acasă amândoi. Decizia a fost mai mult un impuls în care a pus mâna pe telefon È™i a chemat ajutorul de care aveau nevoie amândoi È™i în care credea. În faÈ›a porÈ›ii, asistenta de pe ambulanță i-ar fi spus că ei îl vor duce la Spitalul din Slăveni, la aproximativ 20 km distanță, È™i acolo hotărăște medicul – vi-l dă înapoi sau îl trimite mai departe, îÈ™i aminteÈ™te femeia. Florica i-a spus “drum bun” soÈ›ului ei, aÈ™a cum obiÈ™nuieÈ™te să spună mereu oricui pleca de la ea. Apoi a rămas singură acasă.
“S-a mai stricat ordinea de când cu covid”, a spus femeia. COVID e cu litere mici în vorbirea populară, a devenit substantiv comun aici, pe harta reală a țării, dincolo de studiourile de televiziune.
“Moartea domnului Lăzărescu”, varianta 2020
După ce a plecat cu ambulanÈ›a de acasă, Florica a È›inut legătura cu soÈ›ul ei prin telefon. Pe lângă telefonul fix din casă, fiecare avea câte un telefon mobil. “De când a început să umble la spital avea telefon personal, ca să È›inem legătura. Mai zăpăcea tastele celea, deÈ™i e un telefon simplu, aÈ™a pentru bătrâni, cu tastele vizibile. Ca să nu-l blocheze, noi am convenit regulă să nu-l închidă el. Cine îl sună închide”.
După aproximativ o oră au vorbit. Vasile era la Spitalul Orășenesc Săveni. – M-au oprit la Săveni È™i mi-au pus o perfuzie cu glucoză. – Vezi ce faci, vezi ce-È›i spune, îmi dai telefon È™i te aduc înapoi, vin cu maÈ™ina, s-au sfătuit cei doi.
L-au internat la Dorohoi, la 15 ore după ce plecase de acasă La următorul telefon, la câteva ore distanță, Vasile i-a spus soÈ›iei sale că este la spitalul din BotoÈ™ani. Apoi, spre miezul nopÈ›ii i-a spus că este la spitalul din Dorohoi. Femeia s-a culcat, însă fiul lor, Marius, È™i-a sunat tatăl la două noaptea, iar acesta încă nu era internat la nici un spital.
“Nu È™tiu unde l-au È›inut, pe o bancă, pe un scaun, pe un pat, nu È™tiu pe ce, nu mi-a spus”.
Miercuri dimineaÈ›a, pe 29 aprilie, în jurul orei 9, la aproximativ 15 ore de când plecase de acasă cu ambulanÈ›a, Vasile Èšurcanu i-a spus soÈ›iei sale că a fost internat la Spitalul Dorohoi, într-o rezervă de pe secÈ›ia de boli infecÈ›ioase.
“Era un caz depășit, avea o patologie asociată multiplă. La internare, starea lui era buniÈ™oară”, a explicat pentru Libertatea un medic de la Spitalul Municipal Dorohoi.
“Miercuri dimineaÈ›a când l-am sunat era din nou la Dorohoi. Deci toată noaptea aia l-au purtat”, povesteÈ™te Florica.
Pacientul Èšurcanu Vasile a avut prezentare la CPU Săveni în ziua de 28.04.2020 de unde a fost dirijat la UPU Spitalul JudeÈ›ean, unde a fost investigat È™i redirijat la SecÈ›ia de Boli InfecÈ›ioase, după care a fost redirijat la Spitalul Municipal Dorohoi în vederea internării, deoarece Spitalul JudeÈ›ean este Spital COVID-19.