Fiecare meserie este verigă a unui lanț puternic, menit să ne confere siguranță și prosperitate. Iar profesioniștii sunt acei oameni care își pun viața în slujba semenilor, indiferent de costul fizic și psihic pe care un asemenea efort susținut îl presupune.
”Tot primesc întrebarea de ce nu renunț la ambulanță, că pot face bine prin terapie, se câștigă bine și nu am așa responsabilitate”, se întreabă și, deopotrivă, ne răspunde botoșăneanul Adrian Țimuc, un profesionist care a ales să ne vorbească deschis despre ce înseamnă a fi asistent pe ambulanță.
Asta chiar dacă, în afara profesiei, este căutat pentru ședințe de terapie, fiind atestat în terapii complementare.
”În timp ce alții dorm, sărbătoresc sau petrec timp cu familia, eu sunt la datorie. Am pierdut nopți, weekenduri, aniversări și sărbători. Am lipsit de la mese în familie, de la momente care nu se mai întorc și de lângă oamenii pe care îi iubesc. Nu pentru că nu mi-ar păsa, ci pentru că, în acele clipe, cineva avea nevoie de ajutor”, mărturisește Andrei.
A lucra pe ambulanță înseamnă, în primul rând, contactul cu suferința. ”Am văzut lacrimi, durere, teamă și disperare. Am ținut mâini tremurânde, am oferit speranță atunci când totul părea pierdut și am luptat contra timpului pentru fiecare șansă la viață”.
Însă asumarea este mai mult decât o datorie. Este responsabilitate, empatie și, de la un punct, chiar și sacrificiu. ”Nu port doar o uniformă. Port responsabilitatea de a fi acolo când cineva trece prin cea mai grea zi din viața sa. Da, sacrific multe. Dar atunci când ajung la un pacient și văd în ochii lui că prezența mea înseamnă speranță, înțeleg că fiecare noapte nedormită, fiecare sărbătoare petrecută departe de familie și fiecare moment de oboseală au un sens”.
A salva vieți este misiunea supremă pe care un om o poate avea. Iar Adrian Țimuc, care pe 25 august va împlini 37 de ani, o face cu onoare, după cum ne mărturisește el însuși.
”Nu sunt un erou. Sunt un asistent pe ambulanță care și-a ales să fie acolo pentru oameni atunci când au cea mai mare nevoie. Iar pentru mine, nu există onoare mai mare decât să pot face diferența între disperare și speranță, între suferință și alinare, între viață și moarte. Pentru că uneori, cea mai importantă destinație nu este un loc. Este încă o șansă la viață”, a încheiat Adrian Țimuc.