Acum câțiva ani circula pe internet un cântec în care oamenii erau invitați, cu mic cu mare, să vină în Botoșani („Boston” pentru cunoscători). Un cântec fără cusur ideologic în care erau „tăguiţi” mai pe față, mai subtil, „cei mari” cu care nu poți da greș niciodată – Eminescu, Enescu, Luchian şi Iorga.
Cei patru care ne amintesc că, în ciuda condițiilor social-economice prezente, „noi am fost cândva cineva”. Cei patru pe care îi poți întâlni, dacă te încumeți să mergi în acest spațiu administrativ-idilic, plin de românism, credință, mănăstiri și empatie.
Cât de aproape este această imagine care te îmbată de ceea ce se petrece în realitate?
Pe 18 august, Alexandra Ivanov, 25 de ani, mamă a trei copii, a murit pe un pat de spital din Botoșani, ultimele cuvinte transmise familiei fiind: „nu mai am aer”, arătând că „nu mai rezistă de durere”. Cauzele decesului au fost insuficiența cardio-respiratorie acută, edem pulmonar acut şi sarcină oprită în evoluţie, complicată infecțios. „Lasă că până mâine nu are nimic.”
Cu cât realitățile sociale sunt mai crunte, cu atât iluzia şi dezinformarea în care ne afundăm sunt mai mari! Dar cântecul anterior este veridic într-un singur vers. Din Botoşani, da, este posibil să vezi „portiţa Raiului”, dar de la morga spitalului, pentru că acel „altcineva”, care a „știut să se descurce” a pus în scenă această tragedie. Ar trebui inventat un nou imn pentru Botoșaniul politico-administrativ şi, se pare, că oamenii ieșiți în stradă pentru Alexandra Ivanov au alcătuit deja o parte din versuri: „Alexandra, suflet bun/ Ai zburat în cer şi-acum/ Copilașii tăi nu mai au/ Mama pe care o iubeau”. Se întrevede o lumină la capătul tunelului, dar, probabil, este un tren venind din sens opus sau o flamă care anunță o explozie.
Judecătorul Cristian Ciocan (integral aici)