Intr-un articol publicat de Eminescu in presa locala a vremii, acesta vorbea, in comparatie cu literatura care se scria la acea vreme in orasul sau natal, despre covrigii si pastrama de Botosani, care erau net superioare, de calitate, fata de ceea ce scriau si publicau concitadinii sai, pe care nu i-a iertat ori de cate ori i-a citit.
Dupa un secol si trei decenii de la acele opinii, lucrurile se pare ca s-au mai schimbat, in sensul ca unii scriitori locali sunt de importanta nationala, pe cand se vorbeste despre ei prin presa din tara, prin dictionare si istorii literare, nu se face nici o distinctie in defavoarea lor, in timp ce painea pe care o mananca botosanenii, nu numai ca se castiga din ce in ce mai greu, dar este si din ce in ce mai proasta.
Am asistat zilele trecute la o discutie, in fata unui chiosc de distribuire a painii din Piata Mare, dintre o cumparatoare si o vanzatoare. Prima parea a fi din alta zona a tarii sau chiar venita, poate, de prin strainataturile unde painea se castiga destul de greu dar, cumparand-o, ai doua satisfactii: prima ca ramai cu bani in buzunar si a doua ca este foarte buna. Imputatia pe care cumparatoarea i-o facea distribuitoarei, care, ce-i drept, nu avea nici o vina, era absolut justificata: dupa ce trecuse, probabil, pe la toate chioscurile, atunci dar si in alte zile, prin alte zone ale orasului, constatarea ei era ca painea din Botosani este proasta, ca uneori nu se poate manca, iar dupa o zi devine sfaramicioasa, acra sau degajand mirosuri de drojdie stricata sau conservanti turnati cu nemiluita in aluatul din care se face. Si i-am dat dreptate.
Eu, care sunt consumator de paine graham si rareori paine alba, pot spune ca, avand in vedere painea pe care am mancat-o prin alte orase ale tarii, in special cele din Transilvania, painea care se plamadeste, dospeste si se coace la Botosani este din ce in ce mai proasta, mai de nemancat. Exista o Casa a painii, o comisie de protectie a consumatorilor, norme de preparare standard europene, si cu toate astea, painea pe care o mancam la Botosani este din ce in ce mai de nemancat.
Avand in vedere ca judetul Botosani face parte din primele trei judete unde saracia i-a fugarit pe foarte multi de acasa, iar cei ramasi isi castiga existenta pe salarii foarte mici, faptul ca viata lor acra este suplimentata si cu o paine acra pare a fi o bataie continua de joc.
N-am vazut, n-am auzit pe nimeni in aceasta campanie pentru parlamentare sa ridice si o astfel de problema, a protectiei consumatorilor si a impunerii standardelor Uniunii Europene si la astfel de nivele.
Dar, probabil, nu este o chestiune atat de importanta, desi de cel putin trei ori pe zi, pentru ce-i ce-si respecta mesele si au cu ce le acoperi, botosanenii se afla in fata painii pe care o mananca, fie inghitind in sec, fie obisnuindu-se deja cu gustul acesteia, asa cum s-a obisnuit si magarul lui Buridan cu paiele. Numai ca bietul Buridan, dupa ce-a crezut ca magarul lui s-a obisnuit cu paiele, a ramas fara bietul animal, care n-a mai suportat tratamentul si a murit.
Asa o sa se intample si cu botosanenii care, obisnuindu-se cu un trai sarac, crezand ca acesta este unicul, vor pleca rand pe rand la Domnul, unde totul este miere si lapte, liniste si multa verdeata, lasandu-i aici sa-si faca de cap pe cei ce le-au promis, din patru in patru ani, o viata mai buna.
