Născut în Botoșani, în urmă cu 45 de ani, Remus Octavian Cîmpean este de profesie matematician, absolvent al Universității "Babeş-Bolyai" din Cluj, cu un doctorat în matematică. A predat vreme de doisprezece ani la Universitatea de Medicină și Farmacie "Iuliu Hațieganu" din Cluj, iar în prezent activează în mediul privat, în cadrul unei firme care produce și livrează analiză de date. 

Dincolo de latura profesională, Remus Octavian Cîmpean (cu pseudonimul literar ROC) este un scotocitor în omenescul nepervertit, un povestitor într-o lume a "realului neverosimil", care ne uimește printr-o sensibilitate exacerbată uneori, alteori lăsând să iasă la suprafață o luciditate sfredelitoare. Este poet, prozator, depozitar al unor excepționale întâmplări nescrise (încă). Pe 15 ianuarie, la Botoșani, Remus Octavian Cîmpean și-a lansat romanul Abandon (Editura EIKON, director Valentin Ajder), prilej cu care s-a rostuit și acest interviu pe care vi-l oferim dvs., cititorii Știri.Botoșani.ro.


"Revenirea la Botoșani, în acest ianuarie excepțional, cred că este continuarea destinului întâlnirii părinților mei în aceste locuri"

CITEȘTE ȘI: "Noaptea în Centrul Vechi: Și-a îmbrățișat victima și a plecat cu tot cu telefo..."

- Domnule Remus Octavian Cîmpean, tocmai ați lansat la Botoșani, în cadrul Zilelor Eminescu - și în contextul Zilei Culturii Naționale - romanul "Abandon", volum care reprezintă și debutul dvs. în proză. În începutul vorbirii noastre vă invit să mai rămânem în spațiul eminescian pentru că, iată, povestea care vă însoțește este una cât se poate de interesantă. Cu părinți ardeleni - o familie cu îndelungă și așezată istorie transilvană - v-ați născut la Botoșani. Povestiți-ne cum anume s-au răsucit astrele în acei ani 70 astfel ca pruncul Remus Octavian să se nască pe tărâm botoșănean. 

- Cel mai frumos ghies pe care astrele mi l-ar fi putut da vreodată este să fiu intervievat de o publicație botoșăneană, prin vocea dumneavoastră, distinsă doamnă Florentina Toniță, în pragul debutului meu literar ca prozator. Am să fac acum un pas mult în spatele timpului și vă voi spune că, în cazul meu, destinul și-a făcut temele exemplar, numai așa explicându-se șirul de întâmplări fericite care m-au adus azi în fața dumneavoastră.

Părinții mei se trag din împrejurimile Văii Someșului. De generații, strămoșii mei au viețuit în arealul dintre dealurile line din zona Borșei Clujului și liniștea uitată de pe lângă dealul Bobâlnei. Aşa a fost mult și bine, până când soarta a decis ca tatăl meu, absolvent de stomatologie la Cluj, și mama mea, absolventă de farmacie în același oraș universitar, dar fără să se cunoască unul pe altul, să fie repartizați în anii ‘70 în Botoșani. Aşa s-au cunoscut. Probabil apropiindu-se ca tineri aruncați într-un necunoscut, dintr-o familiară stabilitate. Trebuie să spun că tatăl meu a fost cel care a îndrăgit Botoșaniul și oamenii locului încă de la început. De fapt, el a rămas toată viața lui un om dedicat Botoșaniului, trăind și practicându-și meseria de stomatolog în Botoșani până la ultima suflare. La propriu. Aşa am ajuns eu să mă nasc la Botoșani, să îndrăgesc aceste meleaguri și să mă laud peste tot pe unde am fost în lume cu locul de unde vin.

Ca să nu adâncesc gravitatea momentului, trebuie să adaug condimentul ardelenesc acestei relatări și să vă spun o mică glumă, dacă din fericire nu ar fi chiar adevărată. Bunicul meu, tatăl tatălui meu, era un țăran simplu. Ardelean, ca toți ardelenii. O țâră înțelept și cam tot pe atât de pragmatic. El nu știa să le spună oamenilor foarte precis cu ce se ocupa fiul lui stomatolog la Botoșani. Numai că, atunci când îl înscrisese pe feciorul lui la facultate la Cluj, îl pusese pe liste la stomatologie. Cu mâna lui. Aşa că, măcar atât se putea făli la lume. „E stomatolog. La Botoșani. Eu l-am înscris. I-am zis aşa: măi băiete, ți-am pus o meserie bună în mână. Să grijești de ea, că totdeauna or fi beteji cu stomacu și tu-i ave de lucru”.  

- Purtați-ne puțin prin Botoșaniul anilor 70-80, așa cum s-a păstrat el în privirea/amintirea copilului de atunci. Care sunt oamenii către care și astăzi aveți a vă întoarce cu sufletul? Cum vă amintiți orașul, școala din acea vreme?

- Botoșaniul acelor ani este pentru mine raiul primei copilării. Parcul central era pădurea prin care trebuia să trec iarna prin troiene ca să ajung la grădiniță, tras de mână de mama mea. Pentru ca același parc central să fie vara codrul verde în care părinții îmi arătau arici în iarbă și cântătoare încântătoare printre ramuri. Un codru în care copacii aveau nume caligrafiate frumos, înscrise pe plăcuțe prinse de trunchiuri.

Este locul în care am intrat pentru prima dată într-un teatru. Aici, la Teatrul Național din Botoșani, copil fiind, l-am văzut pentru întâia oară pe marele Florin Piersic într-un spectacol de poezie. Prin anii ‘78-’79, aveam 4-5 ani. Nici nu am putut răsufla. Mi s-a părut un fel de Dănilă Prepeleac monumental, care și-a dat vițica în târg nu pe o pungă goală, ci pe o tolbă plină cu poezii. Tata lucra la policlinica județeană de stomatologie. Mai în jos pe stradă, pe lângă teatru, era o cofetărie unde mâncam prăjituri gratis. E încă acolo. Am verificat acum, când am venit cu această minunată ocazie la Botoșani. Ei, pe gratis, îl cunoșteau doamnele pe tata. Dar probabil și eu știam să cer de minune la cei câțiva ani ingenui pe care îi purtam îmbrăcați în cămășuță cu pantaloni, uniforma celor mai mari și mai serioși de la grădiniță.

Școala primară am început-o la Cluj, dar verile, după o scurtă pauză, am continuat să mi le petrec la Botoșani multă, multă vreme. Până hăt spre douăzeci de ani. Tata lucra mult. Nu prea își lua concedii. Dar plăcerea lui cea mare era ca în zilele calde de vară, spre seara prelungă ce se așterne atât de minunat de pe dealurile dimprejurul Botoșanilor, să ne urcăm în mașină și să mergem să îl salutăm pe bădița Mihai. La Ipotești. O făcea atât de firesc, încât de multe ori mergeam seara să îl aștept la ieșirea din policlinică. Ne urcam în mașină, iar aceasta făcea singură ocolul pe la Ipotești, fără să hotărâm noi, explicit, acest lucru.

- Cum a fost revenirea la Botoșani în acest ianuarie, ca scriitor? A fost lansarea cărții dvs. la Botoșani mai altfel decât în alte orașe?

- Mi-e teamă că devin patetic dacă vă spun cu lux de amănunte cum a fost revenirea la Botoșani și Ipotești. Aşa că am să vă spun doar două lucruri. Revenirea la Botoșani în acest ianuarie excepțional, cred că este continuarea destinului întâlnirii părinților mei în aceste locuri. Cred că botezul debutului literar nu se putea întâmpla decât în același loc unde am fost însuflețit cu viață. Aşa simt acum. Și spun asta pentru că venirea la Botoșani pentru lansarea romanului „Abandon”, debutul meu ca prozator, nu a fost programată sau gândită în vreun fel. S-a nimerit fericit. Iar eu nu am făcut altceva decât să constat că destinul mi-a luat-o înainte, când de fapt era logic că aşa trebuia să se întâmple.

Iar al doilea lucru pe care doresc să vi-l mărturisesc este că la Ipotești, când am adresat cele câteva cuvinte pe care am avut bucuria să le împărtășesc în amfiteatrul Bibliotecii Naționale de Poezie, m-a copleșit un puternic sentiment de emoție și am avut senzația că nu voi putea duce vorbirea până la capăt. Pe dinauntru aşa am simțit.

- Nu vreau să trecem mai departe fără a vă provoca să ne așezați înainte două portrete care v-au fascinat în copilărie și nu numai: străbunica despre care spuneați că vorbea în versuri și bunicul - preot greco-catolic - iubitor și făuritor de poezie.

- Acea străbunică este din partea maternă. Mama bunicului preot greco-catolic. Era țărancă simplă, în Borșa Clujului. Soțul ei, străbunicul meu, era rotarul satului. Au fost binecuvântați de Dumnezeu cu șaisprezece copii dintre care trei au fost tripleți. I-a botezat Regele - Horia, Cloșca și Crișan. Această străbună, într-adevăr avea darul versificării. Nu era o vorbăreață, dar pe gură îi ieșeau vorbele mai degrabă împerecheate, decât atârnate singure și fără noimă. Lucruri absolut banale, de zi cu zi, îi ieșeau în versuri. Cum ar fi de îi spunea bărbatului să taie un pui și să i-l aducă spre ora prânzului, să facă de mâncare pentru cei ai casei. Cam aşa trebuie să se fi auzit discuția prin tinda casei din Borșa Clujului.

Cătă amniază, hai co-n pui 
Scurt de gât. Și-apoi te sui
Până-n pod după fărină
Mnie să nu-mi bagi de jină
Că n-ai mămăligă-n blid
Nu-i fărină? La vecină!

Aşa a rămas în memoria familiei noastre. A trăit până spre nouăzeci de ani și a continuat să vorbească în felul acesta până la sfârșit. Cu oricine.

Pe unul dintre cei șaisprezece copii l-a făcut preot greco-catolic. Bunicul meu. Avea o caligrafie care mă fascina. Obișnuia să mă învețe poezii sau rugăciuni scriindu-le mare, frumos, citeț și îngroșat pe foi mari lipite în bucătărie. Datoria mea era ca de câte ori treceam pe acolo să citesc cu voce tare ceea ce era scris. Până când știam textul pe de rost. Prin hotărârea destinului, am fost crescut de bunici, ceea ce m-a infuzat cu multă dragoste pentru de toate: pentru cuvinte, pentru muzică, pentru lucrul grădinii, pentru crescutul animalelor, pentru coptul plăcintelor, pentru poeziile lui Eminescu, pentru rugăciunile în limba latină, pentru slujbele de duminică pe care bunicul meu le ținea acasă, în familie. Tot el ne aduna periodic în jurul lui pentru a ne recita creațiile lui poetice. Acele seri se numeau Cenaclul Dragalina. După numele străzii unde locuiam. De acolo a început scrisul pentru mine. Din dorința de a prinde și eu un loc pe scena cenaclului bunicului. Nu pot să închei evocarea lui fără să amintesc că era și profesor de muzică. A predat la Liceul Andrei Mureșanu din Dej. El a pus pe note, într-o frumoasă priceasnă bisericească, minunata Rugăciune a lui Eminescu: „Crăiasă alegându-te / Îngenunchem rugându-te...”. Se cântă și în prezent. Priceasna lui Eminescu, pe muzica lui Alexandru Bochiș.   

Deși m-ați întrebat de bunica cea în vers vorbitoare și de bunicul preot, profesor de muzică  și prim formator al meu, trebuie să adaug ceva fundamental despre tatăl meu. Aici e contextul potrivit să o spun. El nu a scris, nu a creat. Dar a avut altceva. O dragoste imensă pentru cărți și citit. Eu nu am întâlnit încă pe nimeni care să își facă fișe de lectură atât de minuțioase și ordonate precum o făcea tata. Avea caiete întregi în care își nota impresii și întrebări deschise în urma lecturilor sale. Câte cărți citite, atâtea caiete de impresii umplute. În ultimii ani, când veneam la Botoșani, îmi plăcea enorm să îi răsfoiesc caietele să văd ce dileme a mai descoperit prin lecturile lui. E de prisos să spun că dragostea pentru carte a venit de aici, de la el, de la Botoșani. 


 "Biografia este un exercițiu foarte sănătos pentru un scriitor"

- Și, cu toate acestea, a fost să fie... matematica, și nu oricum, chiar cu un doctorat. Regretatul Emil Brumaru mărturisea într-un interviu că, deși îndrăgostit de literatură, nu a ales filologia ca studiu tocmai din teama de a nu se lăsa influențat în simțirea-i, în felul de a scrie și de a percepe scrisul. "Egalitatea nu există decât în matematică", spunea Eminescu. Cum ați echilibrat cele două "ispite": cuvântul și cifrele? 

- Nu există cuvânt și cifre. Există doar reprezentări ale lumii. Fiecare știință ori artă își are instrumentele proprii prin care surprinde realitatea. O anumită realitate. Pentru că Realitatea cu R mare e suma tuturor înfățișărilor ei. Matematica are însă ceva particular, „un quelque chose exceptionnel” care o face să fie la cea mai mică distanță de poezie. De cuvânt în general. Să nu uităm că matematica se construiește prin ingredientele pe care le plasăm la bază. Matematica este axiomatică. Adică, pe ceea ce acceptăm ca fiind adevărat, de netăgăduit, se construiește tot ceea ce apoi percepem ca a fi real. Nu este oare exact la fel în literatură? Oricât de fantastică ar fi construcția, oricât de întortocheate ar fi legăturile de idei, totul trebuie să stea pe ceva acceptat apriori. Pe axiome. Ca în matematică. „A fost odată ca-n povești / A fost ca niciodată…” A fost, deci a existat. Dacă acceptăm ca adevăr această afirmație, putem să derivăm din ea prima teoremă. Ambientală. A existat într-o formă minunată, „ca-n povesti”. Acceptând prima axiomă și teorema derivată din ea, putem construi mai departe teorema a doua, pe cea temporală. Când? Exact atunci când a fost timpul niciodată. Deja avem o construcție matematică. Trecerea succesiunii de axiomă-teoremă-teoremă prin cuvânt și rostire e artă. Iată poezia. Matematica în starea de suspensie sublimată din rațiune, direct în simțire prin căldura cuvântului. 

- Poezie, proză, teatru. În care dintre ele vă regăsiți, unde anume vă regăsim? 

- Ar fi prematur să concluzionez care formă îmi este mai comodă în a mă exprima prin cuvânt. Vă voi răspunde imediat după ce mă mut în următorul univers și, în ipoteza că voi scrie suficient de mult până atunci, cu condiția să mai fie cineva interesat de ceea ce am scris, vor decide alții unde m-am potrivit mai bine. Până atunci însă, vă răspund că nu îmi propun să scriu într-un anumit gen literar, ci am teme despre care scriu. Teme și stări. Unora mi se pare că le stă mai bine în narațiune, de unde haina de roman. Altora, mai vioaie, în dialoguri, le dau haina teatrului. Iar pe cele ce aștern stări peste inimi le îmbrac, evident, în vers.  

- Este biografia o sursă pentru autor, poate fi ea izvor de literatură autentică?   

- Biografia este un exercițiu foarte sănătos pentru un scriitor. Mai ales pentru cei debutanți, ca mine. Are de-a face cu matematica. Primul lucru pe care trebuie să îl știi face cu simțul răspunderii pentru cuvânt și cititor este să creezi o bază solidă. Personaje, caractere, situații, evenimente puse în succesiunea logică. A realiza un astfel de construct, fără să fii un foarte bun zidar al vorbei, e aproape imposibil. Iar ca să zidești trainic, îți trebuie materiale bune, pe care să le cunoști cum se comportă în timp. De unde poți învăța cel mai bine din ce este făcută o poveste dacă nu din propriile trăiri și percepții? Ajută mult la veridicitatea mesajului. Pentru că îl poți întoarce pe toate fețele, doar l-ai trăit și trecut prin filtrul propriei percepții. Odată ce ai făcut acest exercițiu pe tine, e credibil și ceea ce construiești din pură ficțiune. Din această perspectivă, biografia este mereu o practică sănătoasă. Cred că mai apoi, ca metodă de validare a solidității constructelor literare, raportarea periodică la biografie sau măcar evenimente biografice punctuale puse în contexte de ficțiune reprezintă un coagulant de veridicitate a întregii creații literare. 

- "Abandon" - "un roman inspirat dintr-o realitate neverosimilă. Până când nu ți se întâmplă chiar ție". Ați lansat romanul în câteva orașe importante ale țării, dar și la Gaudeamus. Cum a fost el perceput de cititori, de critica literară? 

- Peste așteptări. Cu mult. Am trimis manuscrisul „în orb” editurii Eikon și a fost acceptat spre publicare. După această primă confirmare, importantă fără doar și poate, a urmat „luarea în piept” cu realitatea. Adică publicul. Și critica literară. Pot spune cu bucurie că am pășit pe mai departe însoțit de încurajări dătătoare de speranță pentru un debutant. Iată două aprecieri. Una din partea domnului Vianu Mureșan, scriitor și critic literar, alta venind de la domnul Virgil Mihaiu, distins jazzolog, personalitate culturală de excepție.

„Abandon este o carte care adună în ea parcă multe povești similare pe care alții nu au vreme sau curaj să le spună, căreia caracterul de ficțiune nu-i slăbește tensiunea de rechizitoriu. O carte scrisă cu nerv pe o rană deschisă.” (Vianu Muresan, scriitor și critic literar)  

„[...] în primul rând, e vorba despre o carte scrisă cu un real talent literar − un edificiu quasi-kafkian, meticulos elaborat, fără decorațiuni inutile, dar prin care adie inspirația unui spirit liber, generos și creativ.” (Virgil Mihaiu, scriitor și jazzolog)

Și ca să întregesc paleta aprecierilor, iată și postarea unui cititor pe pagina de Facebook a cărții. „Excelentă. M-a trecut prin toate stările. De la nostalgie până la frustrare și furie. Cu un umor pe gustul meu”. Mai multe postări fi văzute în secțiunea de aprecieri pe pagina cărții (facebook.com/abandon.roman)


"Noi avem simțul cel bun de la bunicii noștri. Nu-i pierdut. E doar prăfuit"

- Îndrăznesc o întrebare nu neapărat incomodă, cât mai degrabă un exercițiu de imaginație. Ne întoarcem în timp, la literatura închisorilor. Cunoaștem că odată cu deținuții din pușcăriile comuniste au ieșit la suprafață și sute de poezii, pagini de proză, povești atent construite, îndelung refăcute. Culmea este că vorbim despre o operă depozitată în mintea celor închiși, transmisă celorlalți prin diverse mijloace: alfabet morse, însemne pe bucățele de săpun, mesaje prin noduri pe fire de ață etc. Provocarea/exercițiul de imaginație este: dacă într-o zi v-ați trezi într-o izolare impusă, fără vreun mijloc de a scrie/citi, ce v-ar lipsi mai mult: cartea sau creionul?

- Exercițiul pe care mi-l propuneți este mai concret decât vă imaginați. Bunicul meu, preotul greco-catolic, a făcut opt ani de temniță comunistă. Romanul Abandon este construit în jurul unei contemporane realități social-juridice din care bunul simț este amputat. Am avut ocazia să aflu nemijlocit, direct de la bunicul meu, ce a însemnat claustrarea sufletului în injustele temnițe comuniste. Lucrul fundamental pe care l-am descoperit a fost că acești oameni, atât de încercați, au devenit senini, iertători și împăcați cu ceea ce li s-a întâmplat fără să aibă vreo vină. Am învățat că suferința extremă te ridică la o înălțime de unde vezi în față iertarea și poți practica neîngrădit iubirea. Nu știu cum e să treci prin aşa ceva. Trebuie să fie teribil de grea încercarea, dar am cunoscut oameni, preoți, care au trecut prin această vale a plângerii. M-a uimit iremediabil seninătatea lor. Așadar, ca să vă răspund, v-aș spune că dintre cele două mi-ar lipsi… iertarea. Odată ce aș dobândi-o, ar apărea de undeva, cu siguranță, și creionul cu care să scriu despre această înălțare. Vă dedic dumneavoastră și cititorilor botoșăneni aceste câteva gânduri, în versuri, despre ce ar însemna să ne auzim cu adevărat între noi.

IERTAREA prin CUVINTE

De-aș spune-n gând numai cuvinte
Înfiripate din morminte
De doruri, cazne, 
Ce cuminte m-aș strecura printre vieți.

De-aș asculta doar vorbe aduse
De vânt subțire
Câtă iubire
Aș reuși să strâng în piept.

De-aș aduna în gura-nchisă
Șoapte nu strigăt
Ce plăcere
Ar fi să viețuiesc.

De-aș auzi ce spun chiar însumi
Când cuget, când gândesc,
Ce spaimă
Că nu am să mă mai trezesc.

De-aș auzi vorba auzită
De alții
Aș ști ce vină ispășesc.

- Ce urmează după "Abandon"? Să ne așteptăm la o întoarcere spre poezie? 

- Nicidecum. Bineînțeles. Poezia, fiind substanță sublimată prin excelență, e un condiment universal. Dar, aşa cum există sosul de piper verde pentru friptura de vită, tot aşa va apărea în curând un volum de poezii care să îmbrace în aromă tot ceea ce scriu în rest.

În linie dreaptă după Abandon, anul acesta sper, urmează un nou roman. Este construit pe o tematică ardentă. Locul femeii în societatea modernă. Sper să incite, fără a stârni pasiuni inutile. Îmi doresc o problematizare constructivă, revelatoare de întrebări ale căror răspunsuri au libertatea de a veni în întâmpinare. Apoi, mai am un proiect de roman pe o temă socială crudă. Booling-ul. Presiunea noninvazivă până la extenuare. O poveste dintr-un oraș real, dintr-o școală reală, cu un profesor real. Dispărut din prea marea răutate a lumii indiferente. Dar, ce păcat și ce frumos putem noi să scriem acum. Nu-i aşa?

În paralel, am un proiect ce adună deja multe file scrise. O piesă de teatru în versuri pentru copii de tot felul. Se desfășoară în strămoșia blajinilor, sub pavăza Lunii, în ciuda Ruptului Pământului, în două acte. O gândesc ca pe o piesă de teatru stradală pentru care ai nevoie doar de imaginație de copil, glas de rostit în vers și inima descheiată.

- Întâmplarea - sau nu? - face ca acest interviu să se deruleze în ajunul unei frumoase aniversări: pe 22 ianuarie împliniți 45 de ani. Cum vă găsește această vârstă, cum vă așezați în propriul timp, într-o societate din ce în ce mai agitată, mai bulversantă? 

- Despre propriul timp am să vă răspund printr-o anecdotă, cunoscută cred. „Omul are două vieți. A doua începe când realizează că are doar una”. Nici că se putea mai bine ca cei patru-cinci ani pe care îi împlinesc să fie marcați prin acest punct de inflexiune al vieții mele, scoaterea la lumină, în lume, a scriitorului ROC. Nu vreau să fiu perceput greșit, dar ROC exista demult, doar că a avut nevoie de timp, ca ardeleanul, să iasă spre public și de mult suflet, ca moldoveanul, ca să găsească cuvintele potrivite.

Societatea pe care ați numit-o agitată și bulversantă, eu aș numi-o confuză și fără identitate. Am un singur gând. Mă duc înapoi la bunicul meu cel simplu din Bobâlna care și-a înscris băiatul la stomatologie pentru că bolnavi cu stomacul o să tot fie, așadar, e o meserie bună, cea de stomatolog. Reîntoarcerea la bunul simț. Nu neapărat în sensul de respect, fără a-l exclude, ci în sensul de a simți nemijlocit viața și lumea. Prin instrumentele gândurilor și simțurilor noastre umane, naturale, nepervertite. Aşa am supraviețuit, ca popor, cele câte mii de ani or fi, prin bun simț. Vreau să fac o paralelă cu limba engleză unde acest concept se numește „common sense”. Simț comun. E bun, dar bunul simț e altceva. E gândul cel bun care nu te înșeală niciodată. Simțul comun, care acum e la modă, e direcția turmei. Noi avem simțul cel bun de la bunicii noștri. Nu-i pierdut. E doar prăfuit. De aceea am coborât în stradă prin scris. Să șterg praful puțin.