Ce te-a convins sa te intorci la UvA ca masterand, de data aceasta?
Raluca Hritcu: Au fost lucruri mici care m-au impresionat inca din primele zile: intreaga comunicare cu facultatea se facea rapid, prin email, problemele erau rezolvate in cel mai amabil mod cu putinta si imi puteam dedica astfel toata energia studiului. Nu am stat la nici o coada, nu am intalnit nici o persoana din personalul facultatii incruntata si m-am simtit ca un client valoros al institutiei in tot acest timp. A urmat o revelatie de ansamblu: viziunea asupra educatiei e cu totul alta aici. Dupa sase luni intr-un asemenea sistem, mi-am dorit cu orice pret sa revin si am aplicat la programul de master inca din primul semestru al anului III de facultate.
Care sunt principalele diferente pe care le-ai observat intre modul de predare si de studiu olandez si cel pe care il stiai de acasa?
Raluca Hritcu: Profesorii nu vin sa predea, ei vin sa dezbata, sa provoace la discutii, sa modereze, sa starneasca idei. Nimeni nu dicteaza, cursurile sunt uploadate imediat dupa curs pe o platforma digitala pe care fiecare student o poate accesa prin intermediul parolei si al userului personal. Temele nu se inmaneaza profesorului, ci se incarca pe aceasta platforma, pana la termenul limita stabilit de profesor. iar daca termenul limita trece, sistemul se blocheaza si tema netrimisa devina astfel nula. Fara exceptii. Studentii vin la cursuri sa dezbata, sa provoace la randul lor idei, sa-si valideze propriile idei, sa-si astampere o sete. E jenant aici sa nu ai ce spune, sa nu participi la discutii, sa nu-ti fi citit teoria dinainte. Fata de profesor si mai ales fata de colegii tai.
Ce aspecte legate de organizarea studiilor observate acolo ar fi utile si in Romania, dupa parerea ta?
Raluca Hritcu: Aici anul academic e impartit in patru blocuri de cate sapte saptamani, la finalul carora e programata o sesiune de examene. Asta inseamna ca studentul e fortat sa fie mult mai puternic conectat la realitatea academica si sa mentina un ritm constant de studiu. Cred ca ar fi benefica implementarea acestei structuri in Romania pentru ca se intampla adesea ca studentii sa-si aminteasca de scoala abia la final de semestru. Un alt aspect important este actualitatea. Am avut de citit articole din jurnale academice pentru fiecare curs pe care l-am urmat, si aproape saptamanal unul dintre ele era publicat foarte recent, in 2009 sau 2010. Asta inseamna ca olandezii au inteles ca nu au voie sa ramana in urma, ca plafonarea unui profesor poate insemna plafonarea unei generatii.
Nu-mi place in sistemul romanesc faptul ca de multe ori manualul de pe care invatam era cel al profesorului de la curs, desi nu era neaparat cel mai bun de pe piata sau desi era scris cu multi ani in urma. In plus, aici, pentru prima data de cand sunt in scoala, mi se spune Raluca de catre profesori, desi pronuntia e atat de dificila pentru ei, incat numele meu devine Racula sau Raruca sau cine stie cum. Dar ei incearca sa tina comunicarea la un nivel cat mai personal. In Romania am fost mereu Hritcu. Si inca un lucru mic: imi amintesc si acum cat tremuram pe la usile din ASE, cautand un profesor. Mi-era frica sa bat la usa, nu-mi dadeam seama daca e un moment bun sau nu, cat de dispus e profesorul respectiv sa comunice atunci cu mine. Aici toti au birouri cu pereti de sticla, iar usa e de cele mai multe ori deschisa, poti vedea oricand daca profesorul e ocupat sau nu, daca e un moment bun sa-i ceri un sfat. Apropierea asta mi se pare benefica si demna de urmat ca model.
Ai simtit sistemul de invatamant din tara ca pe o piedica sau ca pe un sprijin pentru evolutia ta?
Raluca Hritcu: In mod cert l-am simtit ca pe un sprijin, poate si pentru ca iau ce e mai bun din tot ce mi se intampla. Nu mi-au placut grevele, nu mi-a placut sa stiu ca printre profesorii mei erau oameni macinati de lipsuri financiare, nu mi-a placut sa-mi imaginez reactii chimice in loc sa le vad, pentru ca nu aveam suficiente substante de laborator si nu mi-a placut sa-mi stiu colegi cumparandu-si note. Nu mi-a placut ca examenele erau de cele mai multe ori de tip grila si ca nu provocau in nici un fel logica, ci doar memoria. Dar am reusit sa vad fiecare fata a educatiei romeanesti ca pe o proiectie a vietii de zi cu zi si sa incep sa vad solutii, in loc sa vad probleme. Probabil ca toate neajunsurile mentionate mai sus m-au determinat sa fiu si mai ambitioasa, sa constientizez unele aspecte ale realitatii mult mai devreme decat daca as fi fost intr-un sistem ideal.
Dar sunt constienta că majoritatea neajunsurilor mentionate mai sus au impiedicat, mai degraba decat au ajutat pe multi dintre tineri. Am cunoscut în Amsterdam un student din Singapore. Si mi-a povestit intr-o zi ca abia astepta sa-si vada fratele, care urma sa-l viziteze curand. Pentru noi inca nu se terminase anul universitar si am presupus ca la fel era si in Singapore. Asa ca l-am intrebat: Si s-a invoit o saptamana de la scoala ca sa te viziteze? Iar reactia lui mi-e greu sa vi-o descriu. I s-au marit ochii de uimire si citeam din expresia lui ca nu poate sa cuprinda cu gandul ceea ce ii spusesem. El avea vacanta, de asta putea sa vina, dar cum adica sa se invoiasca? Si mi-a explicat apoi ca un student care lipseste de la facultate dintr-un motiv bine intemeiat poate cere profesorului sa repete cursul/seminarul pierdut pentru el. Sau sa asiste la cursul unei alte grupe. Dar daca profesorul nu mai repeta activitatea respectiva, studentul nu poate promova cursul in acea sesiune si va trebui sa il repete in urmatorul semestru sau an. Si la UvA majoritatea cursurilor sunt cu prezenta obligatorie. M-ar incanta sa se aplice regula asta si in Romania. Si poate, mai tarziu in viata, acesti tineri deveniti apoi angajati vor fi cu mult mai responsabili in ceea ce priveste absenta la munca si intarzierile. Sunt de parere ca obiceiurile sanatoase se formeaza mai eficient cu frica de consecinte serioase decat cu vorba buna.
Nu pot totusi sa critic educatia din Romania in totalitate, pentru ca eu am avut norocul sa ma formez ca om intr-una dintre institutiile liceale de top: Colegiul National "Mihai Eminescu" din Botosani, sub indrumarea unui diriginte despre care mi-e teama ca nu am indeajuns de multe cuvinte de lauda: profesorul Aurelian Pintilei, si a unui colectiv de profesori dedicati in totalitate meseriei lor si carora le sunt profund recunoscatoare. Am avut sansa sa intalnesc profesori exceptionali si la Facultatea de marketing din cadrul ASE Bucuresti, care m-au impulsionat sa caut raspunsuri dincolo de manuale care nu-mi conveneau.
Lucrezi intr-un departament al Phillips Consumer Lifestyle. Cum percepi mediul de lucru de acolo?
Raluca Hritcu: Nu pot face comparatie cu mediul de lucru din Romania, pentru ca nu am avut un job full-time acolo. Pot insa sa va descriu cum e aici. La fel ca si la scoala, ma adresez tuturor pe numele mic, cu oricare dintre manageri, oricat de sus ar fi ierarhic. M-am obisnuit in aceste sase luni si cu stilul vestic de a critica si de a lauda o activitate. Nu e nici un menajament, nu exista nuantari sau orice alte tehnici de a face o critica mai usor de digerat. Oamenii spun ce au de spus cu zambetul pe buze, oricat de taios mi s-ar parea mie. Teama de a nu supara pe cineva poate sa duca la amanarea unor discurtii, la persistarea in eroare, la lipsa de performanta. Am participat la cateva sedinte la care eram singurul intern intre multi oameni cu pozitii de conducere. Si m-a incantat faptul ca de cate ori am simtit ca as vrea sa impartasesc o idee, pur si simplu am facut-o fara sa ma gandesc daca rangul imi permite sau nu sa emit pareri.
Si o intamplare amuzanta. Programul de munca e de la 9.00 la 18.00, cu o ora pauza de masa, pranzul luandu-se de cele mai multe ori la restaurantul din aceeasi cladire. In prima mea zi de munca, am luat o tava si mi-am asezat pe ea o supa, un felul doi, desert si un suc. Am ajuns la masa si imi venea sa intru in pamant: oamenii aveau fie supa, fie felul doi, fie un sandwich. Unul dintre cei de la masa povestea amuzat cum fusese in Spania si a observat ca oamenii mananca incredibil de mult la pranz, petrec mult timp astfel si fireste li se face somn dupa. Mi-am dat seama ca si eu ma cam asemanam cu spaniolii. In sase luni de munca m-am adaptat pranzului olandez: un sandwich sau o salata. Am dobandit, deci, eficienta la munca. Totusi, a combina un job full-time cu un program academic atat de serios e o adevarata provocare. Ii sfatuiesc pe cei care vor sa faca acelasi lucru sa isi aleaga cat mai multe cursuri inca din primul semestru si sa se angajeze in cel de-al doilea.
Cum vei folosi pe viitor experienta acumulata in Olanda?
Raluca Hritcu: Ma voi intoarce in Romania si voi avea un job in domeniul marketingului, probabil intr-o companie multinationala. Peste cativa ani (3-5) voi aplica la un program de MBA in afara tarii. Probabil ca in cele din urma ma voi reintoarce in Romania, din dorinta de a schimba ceva. Am 6 ani de voluntariat in urma si cu siguranta voi continua in Romania cu astfel de activitati. Doresc sa sprijin organizatiile studentesti si cele de tineri, in general.
(ARTICOL COMPLET AICI)
