O astfel de poveste, una motivațională am putea spune, este și cea a doamnei profesor Cristina Monica Mandache. După luni de chin, deznădejde, lacrimi vărsate și dureri îndurate până în ultimul moment, doar speranța și dorința de a-și vedea copiii crescând au ținut-o vie. A renăscut, s-a „reîncarcat”, a dat dovadă că nimic nu este imposibil atunci când îți dorești cu ardoare ceva și îți ții spiritul „viu”.

Monica Mandache este supraviețuitoarea unei boli nemiloase, cu care a dus o bătălie cumplită și pe care a câștigat-o. A trăit cele mai cumplite și de groază momente din viața ei, iar la finalul luptei și-a dat seama că a primit încă o șansă la viață de care trebuie să profite din plin, să facă ceva care să îi aducă ei fericire, dar și semenilor care au ajutat-o în momentele grele.

După ce a învins cancerul, Monica Mandache a decis să facă ceea ce știe ea mai bine prin prisma meseriei de dascăl pe care o face cu plăcere: să călătorească și să povestească. Zis și făcut! Cu ambiția la purtător, sprijinită de familie și apropiați, cadrul didactic și-a deschis o agenție de turism sub denumirea de „MoniCriss Travel”.

„Mulți mi-au spus că sunt o speranță pentru ei sau pentru rudele lor...”

Povestea a început în anul 2019, chiar înainte să izbucnească pandemia de Covid-19 care a lovit întreaga omenire. Cristina Monica Mandache este omul care și înainte își făcea analizele anual, avea grijă de sănătatea ei și asta pentru că mama ei s-a luptat cu acest „inamic periculos”: cancerul. În 2019 a făcut testul Papa Nicolau, care a ieșit perfect, însă la scurt timp lucrurile nu mai stăteau atât de bine. A început să aibă sângerări pentru care nu găsea explicație, așa că a mers din nou la medic. La început i s-a spus că are uter fibromatos și că se va putea opera când va împlini 45 de ani, pentru că era prea devreme atunci. Medicamentele prescrise de medic nu își făceau efectul, dar nici sângerările nu încetau. A schimbat medicul, iar diagnosticul crunt a venit în urma unei biopsii.

„Eu sunt o persoană care își face analizele an de an, în mod regulat, pentru că având această boală în familie la mai multe persoane, mă așteptam cumva. Țin minte când am ridicat biopsia de la Maternitate din Botoșani, de acolo au încercat să nu îmi spună. Mi-au zis să merg la medic să îmi citească el. Dar știind să citesc un diagnostic și ce înseamnă, în momentul în care m-am uitat am știut exact ce am. În momentul în care am intrat în cabinetul medicului l-am întrebat doar cât este de grav. Am tot crezut că sunt la începutul bolii, pentru că eu mă simțeam bine și aveam analize destul de bune, am crezut că sunt la început”, a povestit Cristina Monica Mandache.

Lucrurile nu au fost deloc ușoare. După această veste cruntă, singurul gând pe care l-a avut a fost că trebuie să lupte pentru copiii ei. Și-a pus în gând că dacă are doar 0,01% șanse de supraviețuire, atunci va lupta până în pânzele albe. Situația a fost și mai complicată, pentru că stadiul cancerului era unul avansat și medicii nu aveau răspunsuri pentru întrebările profesoarei.

După ce s-a „împăcat” cu această idee, Monica Mandache s-a înarmat cu toată speranța posibilă pentru a ieși învingătoare din această luptă crâncenă. Nu și-a pus întrebarea „De ce eu?”. A luat lucrurile ca atare, a lăsat deoparte orice orgoliu sau mândrie, a întins mâna, a cerut ajutor și a făcut orice i-a trecut prin gând în acele clipe pentru a învinge.

„Din ianuarie când am primit diagnosticul a durat o lună jumătate până m-au băgat în operație, făcând tot felul de investigații, de CT-uri și altele, pentru a fi siguri cât s-a extins boala, stadiul era deja 3C, care era destul de avansat. Nu am putut să îmi explic, am întrebat și medicii de ce Papa Nicolau a ieșit bine și eu m-am trezit într-un cancer în stadiul 3C, dar n-am primit niciun răspuns care să mă lămurească. Singurul gând mi-a fost că am copii și trebuie să lupt (...) Am acceptat tot ce mi s-a întâmplat. Nu întreb de ce eu? De ce? De ce nu altul? Pur și simplu am acceptat toată situația, am luat lucrurile ca atare, dar n-am avut de ales. De cealaltă parte mi-am avut părinții. Mama a trecut și ea prin boala asta, dar ea s-a operat, a făcut tratament și nu a trecut prin ce am trecut eu. Chiar dacă a trecut de două ori prin cancer. De altfel, îl aveam și pe tatăl meu în scaun cu rotile și mi se rupea sufletul că mă vedeau ei pe mine în situația în care am fost. Îi mai aveau și pe foștii elevi, pentru care am zis că trebuie să le fiu model. Dacă eu nu lupt și nu le arăt că se poate atunci cine să o facă? Faptul că am învins momentat și am reușit să dau multor oameni speranță, asta mă bucură. Mă opresc oameni pe care nu îi cunosc, ei mă cunosc din mediul online și mă îmbrățișează. Mulți mi-au spus că sunt o speranță pentru ei sau pentru rudele lor, iar asta mă bucură foarte mult”, a relatat Monica Mandache.

„Cred că Dumnezeu mi-a dat zile ca să mai pot face ceva și poate că asta este și ideea: să vadă lumea speranța asta în mine...”

Profesoara își aduce aminte un moment emoționant de când era internată în Turcia. Un copil de altă etnie, care stătea la cerșit când era mic, în fața unui supermarket din orașul Săveni și îi dădea bănuți sau bomboane, orice avea la ea în momentul respectiv, ajuns mare și plecat la muncă în străinătate, nu a rămas indiferent la necazul profesoarei și i-a trimis bani pentru a o ajuta.

„Au fost multe momente emoționante. Îmi aduc aminte că eram la pat, pur și simplu priveam moartea în ochi și citeam mesajele alea și plângeam, dar îmi dădeau putere. Înseamnă că totuși n-am trecut degeaba prin viață, dacă ei totuși m-au ajutat”, a declarat Cristina Monica Mandache.

Cadrul didactic își mai aduce aminte că medicii nu îi dădeau speranță de viață deloc, ci îi spuneau să se bucure de puținul timp rămas alături de copii și familie. Profesoara dezvăluie că această boală nu a marcat-o doar pe ea prin suferința fizică și emoțională, ci și pe membrii familiei, care au fost mereu acolo pentru ea și au luptat cot la cot.

Mai mult decât atât, profesoara este mândră de copiii ei, care au dat dovadă de o maturitate ieșită din comun, deși aveau vârste fragede pe atunci. Au fost alături de mama lor și, indiferent de cum arăta, de cât de schimbată și slăbită era, pentru ei mama era de o frumusețe incomparabilă, ca o regină din basmele copilăriei.

„Eu chiar cred că Dumnezeu mi-a dat zile ca să mai pot face ceva și poate că asta este și ideea: să vadă lumea speranța asta în mine. De la Botoșani când am plecat prima dată în Turcia, soțului meu i s-a spus că e nebun la cap că se pornește cu mine așa și că nu voi ajunge nici măcar la aeroport. Cu toate astea ne-am încăpățânat, dar nu am fost niciodată singură. Copiii mei au dat dovadă de maturitate, deși erau foarte mici și își ascundeau lacrimile și mă îmbărbătau, l-am avut pe soțul meu, mi-am avut părinții, sora și verișoara. Aceste persoane au fost mereu acolo, indiferent de cât de greu le-a fost și lor. Sora mea a făcut și ea terapie și în ziua de astăzi tresare când sună telefonul (...) Eram slabă, nu aveam păr pe cap și suferința toată se vedea pe față. Copiii mei m-au văzut în situații deplorabile, neajutorată și cu toate astea mă încurajau: îmi spuneau că sunt frumoasă, că arăt bine, că nu sunt chiar așa de rău cum mi se pare mie. Pur și simplu nu au lăsat să se vadă că îi afectează felul în care arăt eu”, a mai povestit cadrul didactic.

Medicii nu i-au dat speranțe, iar acum când iau dosarul medical în mână și îl privesc nu le vine să creadă că un om care a trecut prin atâtea operații și intervenții medicale mai stă în fața lor.

Mai mult decât atât, profesoara a povestit că cea mai dificilă și mai îngrozitoare a fost perioada de Covid-19 prin care a fost nevoită să treacă. Cadrul didactic s-a plâns de faptul că „s-a simțit ca un deținut de la Auschwitz” în toată perioada în care a stat internată la Spitalul Județean „Mavromati” din Botoșani. Familia nu avea voie să îi trimită nici măcar un pachet de mâncare de acasă, iar ea avea nevoie de o alimentație sănătoasă. După acest moment zbuciumat și de groază, boala a recidivat.

„După a doua ședință de chimioterapie de la Botoșani am făcut Covid-19. Perioada aia cu Covid-ul m-a marcat foarte mult. În primul rând, pentru că am stat închisă în acel spital de la Botoșani cinci săptămâni. M-am simțit ca un deținut de la Auschwitz. Ok, nu putea să ajungă nimeni din familie la mine, dar faptul că mâncarea pe care o primeam de acasă ajungea la mine doar prin intervenție. Familia nu putea să îmi aducă un pachet în mod onorabil, ci doar prin intervenții și cunoștințe. Mi s-a părut atât de traumatizantă perioada aia, drept dovadă că am făcut recidivă la cancer, deși mi-am continuat ședințele de chimioterapie după ce am ieșit din spital. La controlul de șase luni boala recidivase și cred că a fost pe fond psihic, prin stresul la care am stat supusă în perioada în care am stat internată la Botoșani...”, a povestit Monica Mandache.

Plimbări de la un spital la altul, speranță venită din Turcia

După ce a trecut perioada în care a stat internată în spital cu virusul Covid-19 și a aflat că boala recidivase, au urmat ședințe de radioterapie la Iași. Starea de sănătate nu s-a îmbunătățit deloc la Iași, se simțea din ce în ce mai rău, motiv pentru care medicii din Iași i-au recomandat să meargă la Cluj. Acolo personalul medical i-a transmis că nu poate fi reparat ceea ce „medicii de la Iași au distrus” și i s-a recomandat să își petreacă puținul timp rămas cu copiii.

S-a întors la Botoșani după veștile rele de la Cluj. Aici a început un tratament mai agresiv de chimioterapie. Lucrurile nu s-au îmbunătățit deloc, ci au devenit tot mai complicate, însă speranța nu a murit în nici măcar o clipă. „Ca printr-o minune”, așa cum povestește Monica Mandache, a ajuns la un spital din Turcia.

În acea perioadă, când a avut nevoie de foarte mulți bani pentru transportul în Turcia și intervențiile efectuate acolo, a fost făcută pe site-urile de socializare o campanie de donare la care au participat sute de oameni sensibilizați de situația și povestea profesoarei. De la cei mai mici, până la cei mai mari, toți au pus mână de la mână și au donat pentru a o ajuta pe Monica Mandache să fie alături de copii și familie.

„Printr-o minune am ajuns în Turcia: sora și verișoara mea au dat peste o româncă care lucra în Turcia pe postul de asistent medical, dar după a început să se ocupe special cu astfel de cazuri. În trei zile m-au chemat în Turcia. Când am ajuns acolo mi s-a spus că dacă mai întârziam câteva ore nu mai puteau să îmi facă nimic. Am ajuns într-o situație foarte, foarte grea acolo. Noi am plecat doar cu salariul meu, al soțului, cardurile părinților mei cu pensia, cardul surorii mele. Fiecare ce a avut în casă mi-a dat să plec în Turcia. Acolo mi-au făcut tratamentul țintit, teste genetice și am fost compatibilă pentru imunoterpaie. Să vedeți cât de mare e puterea Lui Dumnezeu: ultimii bani pe care i-am avut atunci de la oamenii care m-au ajutat i-am dat pe ultima ședință de imunoterapie. Vorbeam cu soțul meu și mă întrebam ce mă fac? De unde mai iau bani? Și ce credeți? Când am făcut CT-ul mi-au ieșit analizele curate și nu am mai fost nevoită să fac imunoterapie sau alte tratamente. Eu vă vorbesc, dar mi se pare atât de mare minunea încât e greu de crezut. Poate că și rezultatul acesta, pozitiv, și faptul că nu mai trebuia să fac tratamente, m-au îmbărbătat”, a relatat Monica Mandache.

Deși boala și-a lăsat amprenta grav asupra sănătății fizice și mentale, cadrul didactic a reușit să accepte lucrurile așa cum sunt și să caute micile bucurii ale vieții. Asta doar cu ajutorul psihologilor și al duhovnicului, doi factori importanți în astfel de momente de cumpănă din viață.

„Urmări sunt foarte mari de la boală, de la tot ce am trecut. Dar cu ajutorul psihologilor și al duhovnicului am reușit să accept lucrurile așa cum sunt, să caut bucuriile vieții și să mă bucur de ceea ce am, nu de ceea ce nu am. Să mă bucur de clipa prezentă. Faptul că astăzi mi-e bine, nu mă doare nimic, mă pot deplasa și pot face ce vreau. Că am anumite neajunsuri, că am handicapuri fizice, deja nu mai contează. M-am învățat să trăiesc cu ele și încerc să duc o viață normală cu toate problemele fizice pe care le am și am prins curaj. Am prins curaj, pentru că mi-am dat seama cât de scurtă este viața”, a completat cadrul didactic.

Boala i-a dat curaj să facă ceva nou în viața ei. Agenție de turism deschisă după o luptă crâncenă

După ce s-a luptat cu un inamic periculos, dar pe care a reușit într-un final să îl învingă, Monica Mandache a hotărât că trebuie să facă ceva în viața ei, ceva ce nu avea curajul înainte.

„Eram la pat, dar nu puteam să mă ridic nici măcar la marginea patului fără ajutor. În orele alea întregi, zile la rând, când am stat la patul de spital, de acasă, îmi dădeam seama câte aș putea să fac în viața asta și rămân lucruri nefăcute dacă eu mor. După aia, când am fost bine m-am reîntors și la școală, și am zis că e timpul să fac lucruri pe care n-am avut curajul înainte să le fac, să încerc să fac și altceva în viața asta. Astfel că am avut curajul să intru și în lumea asta privată și să îmi deschid propria Agenție de Turism, pentru că în felul acesta aduc un gram de bucurie oamenilor și fac și ceea ce îmi place. E un alt mod de viață, încerc să îmi ocup timpul, mintea, nu stau să mă gândesc la boală, că sunt cu securea deasupra capului”, a declarat Monica Mandache.

Cristina Monica Mandache este profesor de istorie și geografie la bază. Acestea sunt două dintre pasiunile sale, care se îmbină și se potrivesc perfect cu ceea ce înseamnă călătoritul, o altă pasiune puternică. De aici s-a gândit că trebuie să își deschidă această agenție, însă studiile sale nu erau suficiente. Astfel, și-a luat inima în dinți, a făcut cursuri la București în acest sens și a reușit să deschidă Agenția de Turism „MoniCris Travel”.

Nu a făcut totul de una singură, ci alături de o colegă din sistemul de învățământ, de la Săveni. O colegă care i-a fost sprijin în toată această perioadă și îi este în continuare un real sprijin.

„Toată viața mea mi-a plăcut să călătoresc și consider că istoria și geografia se învață la pas, mergând în locurile respective. În toată cariera didactică am făcut multe excursii cu elevii. Tu, ca profesor, când mergi cu tinerii în excursie întinerești și tu. Pur și simplu iei energia aia a tinereții, fericirea tinerilor care te înconjoară și sunt momente care îți insuflă putere. Din dorința de a face ceva, de a câștiga un ban m-am întrebat ce aș putea să fac? Aș putea să călătoresc, dar n-am bani să călătoresc și trebuie să îi fac. Așa am ajuns la Agenția de Turism. În momentul în care am vrut să o deschid mi-am dat seama că nu erau suficiente studiile pe care le aveam eu și am început să fac cursuri la București”, a adăugat Monica Mandache.

Această agenție, spune profesoara, a venit cu oportunități și cu uși deschise pentru zeci de oameni din zona Săveniului, care poate nu au ieșit niciodată din județul Botoșani sau care, deși aveau bani, nu s-au gândit niciodată să călătorească, să viziteze obiective turistice importante și frumoase.

„De exemplu, acum dacă fac un pelerinaj nu îl fac pentru bani, ci pentru suflet. Am avut persoane, femei simple din mediul rural, care au mers cu mine și mi-au spus: „Doamnă, dacă nu erai de aici din zonă, dacă nu te cunoșteam, eu n-aș fi ieșit, n-aș fi mers nicăieri”. Deci n-ar fi mers cu altă agenție, ei au mers mai mult datorită poveștii mele de viață. Sunt persoane care nu călătoresc că nu au bani, ci că n-au curajul ăla, obișnuința de a ieși din casă, așa sunt ei. Alături de mine au curajul să descopere lumea”, a mai spus Monica Mandache.

Planul pentru următoarea perioadă este să promoveze județul Botoșani în rândul locuitorilor din județul nostru, dar și dincolo de granițele acestuia.

„Îmi doresc în perioada următoare să promovez mult mai mult județul Botoșani, pentru că avem și obiective turistice, avem acele mănăstiri care sunt balsam pentru suflet pur și simplu și mi-aș dori să pot face mai mult pentru a le promova. Vedeți că omul dă foarte mulți bani să se ducă cât mai departe de casă, țări cât mai exotice și nu își cunoaște bogăția de la el de acasă. Noi nu avem educația de a călători. Am tot fost învățați să muncim, să facem pe lângă casă și din astea. De câte ori am avut ocazia și am putut am făcut bucurii oamenilor și fără bani, pentru că așa am simțit. Excursiile de grup oferă și alte oportunități față de excursiile private, ca să zic așa. Asta, pentru mine, este mai mult o prelungire a profesiei de profesor. Nu fac educație la școală, pe băncile școlii, ci pe teren, la fața locului”, a povestit cadrul didactic.

„Oamenii mă fascinează, poveștile de viață mereu mi-au făcut săpături”

Monica Mandache povestește că, pe vremea când era la liceu își dorea să devină avocat, însă lucrurile aveau să se schimbe ulterior. Aflată în clasa a X-a, la ora de istorie a avut de prezentat un proiect despre viața și activitatea lui Napoleon Bonaparte. A fost atât de fascinată și cuprinsă de această temă încât a vorbit toată ora continuu și nu și-a dat seama nici când a sunat clopoțelul.

„Se datorează profesoarei mele de istorie, din liceu (...) La sfârșitul orei, se sunase deja și nu-mi dădusem seama că s-a sunat și că vorbeam de o oră. M-a întrebat ce vreau să mă fac în viață, iar eu i-am spus că avocată. Doamna face că: „Nu se poate. Tu trebuie să te faci profesoară de istorie. Cum să te faci avocat?” Cred că vorbele ei m-au impresionat atât de mult, că după am avut și o legătură specială cu doamna profesoară. Îmi spunea: „Băi, Monica, tu știi că la profesori e frumos. Este o meserie nobilă, vei avea liber odată cu copiii tăi, îți vei face familia ta. Uite, mergi la serviciu cu copiii și te întorci acasă tot cu copiii.” Lucrurile astea mi s-au întipărit așa în minte și am zis că da, trebuie să fiu profesor de istorie. Iar geografia a venit la pachet, pentru că astea erau disciplinele care îmi plăceau cel mai mult la liceu. Așa că am devenit profesoară de istorie, că altfel aș fi fost o avocată celebră”, a completat Monica Mandache.

După toate cele prin care a trecut, Monica Mandache se poate declara un om împlinit și care a răspuns provocărilor vieții și le-a trecut cu brio.

„Mă simt în momentul de față un om împlinit. Poate părea ciudat, dar pentru mine cancerul mi-a schimbat viața radical în bine. Deci nu văd boala asta ca o nenoricire, acum, ci pur și simplu Dumnezeu mi-a dat a doua viață, o a doua șansă și bucuria interioară pe care o simt de când prețuiesc fiecare minut, fiecare secundă a vieții nu pot descrie în cuvinte. Pur și simplu mă bucur de frumusețea și a unei zile mohorâte de toamnă. Mi-a zis la un moment dat un preot că atâta timp cât am să păstrez bucuria asta interioară în sufletul meu boala nu se va atinge de mine”, a conchis Monica Mandache.