Cezar Amitroaei este actor veteran la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani și deși viața de actor l-a purtat pe cărări nebătătorite, necunoscute mai ales, cu suișuri și coborâșuri, acesta poate spune că pasiunea pentru teatru a rămas o flacără vie. În urmă cu mulți ani, Cezar putea doar visa la ceea ce înseamnă a fi actor și de a fi prezent pe scenă. Acum, el este acel om care dă viață personajelor și le prezintă publicului.
„Îmi făceam mustață cu funingine de la sobă, îmi puneam o pălărie și cu un baston îl imitam pe Charlie Chaplin”
- Sunteți unul dintre veteranii Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani. Ce v-a determinat să alegeți această carieră, cum ați descoperit pasiunea pentru teatru și ce v-a făcut să o continuați?
- Când eram copil ascultam teatru – la radio, lunea și vinerea, iar marțea mă uitam la Teatru TV. Eram fascinat, mă transpunea într-o altă lume, mirifică, plină de mister. Mi-aduc aminte că îmi făceam mustață cu funingine de la sobă, îmi puneam o pălărie și cu un baston îl imitam pe Charlie Chaplin. O făceam pe mama să râdă. De atunci i-am spus: „Când voi fi mare o să fiu actor.”
În timpul școlii, la Bălușeni, recitam, cântam și făceam momente vesele la serbările școlare. Apoi, în timpul liceului, la Liceul Pedagogic din Botoșani, am avut șansa enormă să activez într-un cenaclu unde s-a creat și un atelier de teatru, unde am lucrat cu actori profesioniști.
- Povestiți câteva detalii despre dumneavoastră, de exemplu ce pasiuni aveți pe lângă teatru.
- Mă relaxează și-mi dă o stare de bine atunci când desenez, fac caricatură, grafică. În funcție de starea și locul unde mă aflu mai cânt la vioară, nai, fluier, muzicuță. Poeziile pe care de-a lungul timpului le-am scris vor rămâne, sigur, la stadiul de „sertar” și le păstrez doar pentru mine și cei apropiați.
În rest, ascult muzică, citesc, grădinăresc și m-a prins și microbul... să pescuiesc.
„Dragostea de teatru a fost mai mare”
- De când vă știți ați făcut doar teatru sau ați mai avut alte profesii?
- Am fost pedagog o perioadă de trei ani la Liceul Electrocontact. Mi-a plăcut mult perioada din învățământ, dar dragostea de teatru a fost mai mare.
- De-a lungul carierei ați jucat roluri diferite. Care considerați că a fost sau este cel mai greu personaj pe care l-ați jucat?
- Fiecare rol este o provocare. La fiecare personaj pornesc din start că... nu știu nimic despre el. Apoi încerc să îl descopăr prin ce spune autorul, celelalte personaje și încep să îl iubesc, chiar dacă este personaj negativ. Eu încep să îl trăiesc și el prinde viață pentru mine.
Din anul 1984, de când sunt în teatru, am dat viață la peste o sută de roluri. Au fost, sunt cei mai frumoși ani din viața mea. Ani de căutări, împliniri și satisfacții, bucuria de a fi contribuit, după puterile mele la închegarea unui colectiv, la afirmarea unei instituții. Chiar sunt norocos. Am avut roluri diverse, ofertante. Cel mai greu personaj pentru mine este cel ce urmează, pentru că nu știu nimic despre el.
- V-a marcat vreun personaj?
- Toate m-au marcat, pentru că eu le-am creat. Ele m-au perfecționat, m-au maturizat, dar a-și remarca doar câteva care îmi vin acum în minte: Horatio din „Hamlet”, Cadar din „Tache, Ianche și Cadâr”, Pristanda din „O scrisoare pierdută”, Spirache din „Titanic Vals”, Popa din „Bocitoarele Vesele”, Primarul din „La Academie”... Doamne... și multe, multe altele. Toate frumoase!
„Una din principalele arme ale actorului este cuvântul”
- Cum vedeți schimbările în arta actoriei și în meseria de actor, comparativ cu perioada în care ați început cariera?
- În contextul politic și economic de după 1989 și lumea teatrului a simțit transformări. Ritmul trepidant pe care îl trăim a făcut ca spectatorul să nu mai aibă răbdare să vadă o piesă în trei acte, ce să mai spun de cinci acte. Una din principalele „arme” ale actorului este cuvântul. În anii 1980 mă minunam cum actorii de atunci aveau un cult pentru rostire, vorbire scenică, dicție.
Din păcate, în zilele noastre acestea sunt neglijate. Ba mai mult, au apărut vulgarități ce nu își au locul pe scenă.
O mare schimbare în ceea ce privesc efectele tehnice, de scenografie, muzică, lumini, decoruri, costume, video-proiecții care, în unele teatre, chiar sunt la nivelul secolului în care trăim.
- Aveți colegă nouă la Teatrul „Mihai Eminescu” despre care putem spune că este la început de drum. Ce sfat le-ați oferi actorilor tineri? Dar celor care ar dori să pășească spre o astfel de carieră?
- Sunt foarte bucuros pentru acest prim pas de întinerire a trupei. Oana este un adevărat câștig pentru treatrul nostru. Am văzut-o deja într-un prim spectacol al ei, unde este fermecătoare. Am mai avea nevoie de două, trei fete și trei, patru băieți tineri... și atunci să vedeți ce repertoriu s-ar putea aborda.
Celor ce vor să pășească pe drumul acesta le spun din start să nu creadă că este o meserie bănoasă și că este de „cursă lungă”. Trebuie disciplină, implicare, rezistență fizică și psihică. Teatrul înseamnă talent, dar mai ales muncă, efort, răbdare și perseverență. Pe urmă vin și aplauzele.
„Niciodată nu m-am văzut făcând altceva cu atât de multă determinare...”
- Cum ați reușit să vă mențineți motivația și pasiunea pentru actorie pe parcursul întregii cariere?
- Motivația vine din pasiune, iar pasiunea a rămas vie pentru că niciodată nu m-am văzut făcând altceva cu atât de multă determinare. Dacă ar fi să o iau de la capăt, sigur aș face același lucru. Nu mă văd altundeva... Tot în teatru...
- Care este învățătura sau motto-ul după care vă ghidați viața și cariera?
- În teatru am învățat să nu îmi fac iluzii, să nu fiu dezamăgit. Am trecut printr-un moment ca acesta când mi-am dorit un rol, am propus piesa, a venit un regizor și am fost distribuit în alt rol. Așa a văzut regizorul distribuția, spre binele spectacolului. Dar, slavă Domnului, am primit o multitudine de roluri care mai de care mai ofertante și provocatoare. Toate mi-au fost dragi pentru că am pus suflet și am încercat să nu mă repet, iar în viață merg pe ce spunea Auguste Compte: „Totul este relativ” – singurul principiu absolut.
- Din câte știu ați coordonat și o trupă de teatru pentru liceeni sau încă o faceți. Cum ați ajuns să faceți asta și de ce?
- De-a lungul timpului m-am ocupat de mai multe trupe de liceeni și chiar de școală generală. Cel mai mult, aproximativ zece ani, a fost trupa de teatru „Chatarsis” de la Liceul „Economic” și ultima a fost Trupa „Alter” de la Liceul Pedagogic. Cu ambele am obținut trofeul Festivalului de Teatru „Lyceum”.
Pe lângă faptul că liceenii cu care am lucrat sunt niște spectatori profesioniși, deoarece știu cam cum se face teatru, opt dintre componenții trupelor mele sunt colegi de breaslă, fiind actori în mai multe teatre din țară și chiar din Botoșani. Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu tinerii datorită energiei, spiritului pur, dăruirii, dragostei lor pentru teatru, lucruri care mi-au încărcat bateriile.
„Fără public noi nu am avea ce căuta pe scenă”
- Cum vedeți relația public – actor?
- Ador momentul întâlnirii cu publicul. Fără public noi am avea ce căuta pe scenă. Avem nevoie de acea conexiune, interacțiune fără de care totul ar fi în van. La Botoșani avem un public exigent, pretențios, bine educat, profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Mereu voi vorbi la superlativ despre publicul nostru.
Sunt niște eroi pentru că de o bucată de vreme nu au avut condiții optime și au continuat să vină la teatru. Dar, văd că Teatrul începe să prindă contur, iar după restaurare spectatorii se vor simți „ca la Teatru”.
- În încheiere, aveți un gând de transmis cititorilor?
- Tuturor le spun cu drag și mult respect că dacă vor să se relaxeze, să se simtă bine, să uite de grijile cotidiene, să vină la teatru pentru că au ce vedea. Vă așteptăm cu drag.
