Ne-am obișnuit ca spațiul public să fie ocupat de numele academicianului Alexandru Zub, istoricul născut în Vârfu Câmpului care, în vremea comunismului, a făcut închisoare pentru ”crima” de a-l fi cinstit la Putna pe Ștefan cel Mare.

Mai puțin cunoscut, cu doi ani mai mic decât fratele său, Aristide Zub și-a purtat cu aceeași demnitate numele și valorile moștenite de la părinți.

Un intelectual în lumea satului a fost dintotdeauna Aristide Zub. Discret și totodată dispunând de o forță a cuvântului îndelung probată la catedră sau în scrieri documentare, purtând pe chip o blândețe țărănească împletită cu o alură de aristocrat, Aristide Zub nu și-a abandonat niciodată rolul pe care și l-a asumat în comunitate.  

CITEȘTE ȘI: "(P) Cum păstrezi mâncarea cât mai mult timp?"

Născut în Vârfu Câmpului în anul 1936, pe 14 mai, Aristide Zub a urmat primii ani de școală în vremuri dificile, de război.

”Eu nu am avut un învățător în învățământul primar, abia spre sfârșit, când s-au întors învățătorii din refugiu... Am început la Șendriceni un an, apoi, după reforma din 1948, am revenit la școala din Maghera, unde am absolvit șapte clase. Apoi am absolvit Liceul ”Anastasie Bașotă” din Pomârla, profil agricultură, întrucât tata s-a orientat spre o ramură care să îmi asigure loc de muncă. Plus că școala asigura gratuitatea învățământului. Spre deosebire de Școala Normală, unde trebuia să plătești, să asiguri alimente, să plătești taxa. Fratele meu, Alexandru Zub, a mers la Școala Normală”, mărturisește Aristide Zub.

La îndemnul unui fost agronom încadrat la școala din Maghera, mai mulți absolvenți de șapte clase au mers către Pomârla. Așa se face că Aristide Zub a absolvit liceul în 1954, apoi a lucrat aproape 9 ani în agricultură.

Avea 27 de ani când a hotărât să urmeze cursurile învățământului universitar, la Facultatea de Biologie - Științe Agricole.

”Și a început activitatea mea pe tărâmul învățământului și al culturii. Spun al culturii pentru că în 1968 am îndeplinit funcția de director al căminului cultural, în patru ani am reușit să pun Vârfu Câmpului în fruntea tuturor comunelor din fostul raion Dorohoi prin anvergura formațiilor pe care le-am constituit”.
 

(Aristide Zub și Florentin Țuca, taifas la Vârfu Câmpului)
 

Față în față cu fostul său elev

Mărturisirile au fost făcute în fața fostului său elev, Florentin Țuca. Avocatul reîntors în satul natal special pentru a-l intervieva pe cel căruia i-a purtat întotdeauna un respect aparte.

”Aristide Zub mi-a fost profesor, director al școlii la care am învățat, fost primar al comunei Vârfu Câmpului. Aristide Zub a strălucit în fiecare rol pe care l-a jucat: excepțional pedagog, grozav gospodar în calitate de director, un foarte competent primar. Și, mai presus de toate, un om îndrăgostit de Vârfu Câmpului, comuna mea natală. L-am vizitat pe Aristide Zub pentru un taifas plin de savoare, în care ne-am uitat peste umăr – la învățământul nostru, la rătăcirea unor virtuți cruciale – ca să mergem, ceva mai înțelepți, înainte. Înainte spre o viață mai bine trăită”, spune Florentin Țuca.

Provocarea fostului elev în fața celui care i-a predat, odinioară, lecția viețuirii prin cuvânt, lecția trăirii în demnitate și cu rost. Un taifas pe care îl recomandăm astăzi tuturor celor care mai cred că nu e totul pierdut.

”Cei care conduc astăzi învățământul parcă și-au pierdut busola”

Florentin Țuca: Învățământul românesc este în mare griză. S-au perindat, la conducerea ministerului, peste 20 de miniștri. Au existat numeroase reforme sau pretinse reforme. Legea Educației Naționale a fost modificată, amendată, completată în repetate rânduri. Programele școlare au fost amendate, completate, modificate până la bulversare. S-a ajuns astăzi ca programa de învățământ să fie de nerecunoscut sau de neînțeles. Sau, vorba lui Creangă, un ”cumplit meșteșug de tâmpenie”. Ați acumulat experiență de viață și profesională. Nu am trecutul dvs., dar îmi vine și mie să spun că pe vremea mea era mai bine. Îmi vine și mie să spun că, în ciuda sistemului opresiv, în ciuda sistemului profund ideologizant în care m-am format, parcă beneficiam de mai multă predictibilitate și de mai multă rigoare. Povestiți-ne despre învățământul în care dvs. erați pedagog!

Aristide Zub: Parcă cei care conduc învățământul și-au pierdut busola. Dacă privim către trecutul școlii, vedem că după apariția Legii Instrucțiunii Publice din 1864 se stabilea ca scop pentru școală formarea oamenilor iubitori de patrie, disciplinați, cu credință, morali d.p.d.v. social. Deci era un scop nobil: să ai un om cu credință, un om instruit și moral, cu comportament adecvat în societate. Pentru început, învățământul a beneficiat de niște conducători cu totul excepționali, printre care Spiru Haret, cel care fundamentează învățământul rural. În vremea lui s-au înființat peste 2000 de școli. Pe vremea lui, învățătorul a căpătat statut de dascăl. Dacă la început învățătorul avea un statut nedefinit, în vremea lui Spiru Haret a căpătat o importanță socială. Era respectat de cei din jur și era angajat totalmente pe linia învățământului.

Printre primii învățători, în sat la noi, au fost preoții. Ei au fost primii care au învățat copiii să scrie și să citească. Dar primul învățător cu calități deosebite este Costache Enescu, tatăl marelui muzician George Enescu. Și nu doar tatăl lui George Enescu, ci și alte rude. Haralambie Ionescu, de pildă, care a pus bazele unui învățământ serios. Costache Enescu a insistat foarte mult la autorități, la prefectură, ca învățământul să devină nu formal, ci obligatoriu în mod practic. Cerea mereu ca elevii să vină la școală, cel mai mare rău este absența de la școală, spunea el.

”Fratele meu, Alexandru Zub, își amintește cum s-au ars cărțile la Șendriceni”

Florentin Țuca: Revenim la virtuțile care, spuneați dvs., trebuie să ne ghideze sau erau menite să ghideze învățământul, așa cum era el conceput: patriotismul, credința în Dumnezeu, morala, spiritul de corectitudine. În ce fel a afectat regimul comunist asemenea nobile virtuți?

Aristide Zub: Reforma învățământului din 1948 a încercat să dea peste cap, să scoată școala de la ținta stabilită. Nu a reușit niciodată în totalitate. Pentru că în noul sistem se păstra vechiul sistem, un anumit conservatorism din partea învățătorilor, a profesorilor, care nu puteau renunța la cunoștințele dobândite, nici la credință, nici la iubirea de neam și țară. Au continuat, cu voie sau fără voie de la stăpânire, până în 1990. După reformă, da, au reușit într-o oarecare măsură să deregleze școala, pentru că atunci au fost eliminați mulți dintre profesorii renumiți ai școlilor, au fost eliminați elevii considerați fii de chiaburi sau de oameni politici, au fost arse bibliotecile. S-a făcut o ”purificare”, erau păstrate doar cărțile care nu spuneau nimic despre trecut. Cărți care trebuiau să construiască omul nou. A fost și rezistență din partea cadrelor didactice.

Mi-am amintit de arderea cărților. Fratele meu, Alexandru Zub, își amintește cum s-au ars cărțile la  Șendriceni, în curtea școlii. Am făcut o paralelă cu arderea papirusurilor din Biblioteca din Alexandria. Un calif care a dispus arderea papirusurilor a spus: dacă papirusul spune ceea ce scrie Coranul, papirusurile trebuie arse, pentru că spun același lucru. Dacă papirusurile spun altceva decât spune Coranul, sunt de prisos și trebuie arse. Așa s-au ars atunci cărțile. Fratele meu a reușit să sustragă niște cărți, cu oarecare risc, și le citea noaptea, după ce ceilalți colegi adormeau.

Florentin Țuca: Fratele dvs. este academicianul Alexandru Zub, actualmente retras la Mănăstirea Văratec...

Aristide Zub: S-a retras la Mănăstirea Văratec, cu sănătatea oarecum șubredă. Eforturile pe care le-a făcut de-a lungul întregii vieții au fost extraordinare, aproape supraomenești. Este pomenit de toți cei care au trecut pe la Institut (Institutul de Istorie și Arheologie "A. D. Xenopol" Iași, nota red.). Era lumina aprinsă și noaptea și se știa că acolo este Alexandru Zub. Eforturile acestea și-au spus cuvântul. Un nefericit accident cerebral, și-a revenit, memoria este bună, povestește episoade din viața lui, știe cărțile pe care le-a scris, dar se relaxează după o viață de luptă și de efort permanent.

Florentin Țuca: Cum vedeți soarta acelor virtuți? Virtuțile care ar trebui să fie fundamentul procesului educațional. Care ar trebui să fie soarta lor în momentul de față în sistemul de educație? Mai sunt ele fundamentul acestui sistem?

Aristide Zub: Multe școli își îndeplinesc încă scopul de care am vorbit la început. Omul sfințește locul. Dacă sunt oameni devotați învățământului, cu dragoste pentru ceea ce fac, reușesc să pregătească copii și să dea societății oameni bine pregătiți, cu o viziune clară asupra viitorului, știu ce au de făcut. Este o modalitate de a contribui la modernitatea societății.

”Societatea tot timpul va avea nevoie de oameni”

Florentin Țuca: Învățământul rural are la ora aceasta capacitatea să pregătească copii, tineri, în spiritul acelor valori și virtuți?

Aristide Zub: Învățământul rural a resimțit o deteriorare, dar nu generală. Școala din Vârfu Câmpului a fost un loc unde degradarea nu s-a petrecut așa de vizibil o bună bucată de vreme. Nu mai știu astăzi la ce nivel se situează școala. Știu doar că sunt puțini copii care iau examenul de capacitate. Asta spune ceva. Spune ceva despre nivelul de cunoștințe științifice și practice.

Florentin Țuca: Spuneți că oameni pregătiți atunci au probat competențe profesionale, au avut succes. Astăzi mai are nevoie societatea de asemenea oameni? Vor tinerii de astăzi să urmeze cariere de prestigiu?

Aristide Zub: Societatea tot timpul va avea nevoie de oameni. Dar oameni serioși, oameni care să aibă răspundere față de ceea ce fac, față de țara lor. Din nefericire, absolvenții de liceu nu se mai îndreaptă către universitățile pedagogice. Pentru că salariile sunt în primul rând neatractive, dar și mediul din școli s-a viciat într-o oarecare măsură. Ajung în străinătate. Cine să înlocuiască actualul corp didactic? Astfel că învățământul se realizează cu cadre necalificate, cu oameni care nu au de a face cu știința pedagogică, cu metodologia predării. Pas cu pas, școala nu își mai îndeplinește scopul stabilit de la bun început.
 

Florentin Țuca: Iubirea de patrie și de sat. Ce v-a determinat pe dvs. să probați un asemenea atașament pentru Vârfu Câmpului?

Aristide Zub: Eu am lucrat în agricultură. Când s-a cooperativizat agricultura, am știut că nu mai am ce căuta acolo. Am încercat să îmi schimb direcția. Întodeauna am gândit că învățământul poate să îmi ofere posibilitatea de a-mi pune în valoare capacitatea mea de a organiza, de a realiza o bază materială corespunzătoare învățământului. Astăzi pleacă tinerii. Pentru că în mod de inexplicabil s-a pornit după 1989 la distrugerea economiei nașionale. Toate au fost distruse și date la fier vechi. O politică complet împotriva celor de la oraș sau de la sate. Dacă nu îl ai pe Dumnezeu, nu ai proprietate, nu ai nimic. Și de ce să lupți pentru nimic? Noțiunile de patrie, de patriotism nu mai sunt în limbajul celor tineri. E mare păcat.

Florentin Țuca: Am regăsit un Aristide Zub cumva optimist. Școala nu a fost complet demolată, mai sunt șanse, mai sunt licee capabile să pregătească vârfuri. Virtuțile de care pomeneați la început pot fi repuse pe fundamentul educației și spiritului comunitar? Patriotismul, credința în Dumnezeu, spiritul etic?

Aristide Zub: Trebuie ca în fruntea învățământului să vină din nou un Spiru Haret, cu calitățile lui Spiru Haret. Să vină un președinte de țară care să nu ne servească numai cu sloganuri cu România educată, ci să facă ceva concret pentru a face o Românie educată. Șanse sunt. Istoria a prezentat mereu momente de dificultate și momente de vârf aproape providențiale...