Gheorghe Dubiț ar fi împlinit anul acesta venerabila vârstă de 100 de ani. A fost unul dintre cei mai longevivi cântăreți bisericești din județul Botoșani. Trecut prin pușcăriile comuniste, deși nu avea nici o vină, reeducat la Aiud, a găsit puterea de a-și continua viața și de a ierta.
Ziarullumina.ro scrie că moș Gheorghe era nelipsit de la slujbe, riguros în a-și duce cântările la bun sfârșit, statornic în credință, cum deprinsese de la părinții săi, iubitori de Scriptură și de Dumnezeu.
În 2019, avea să treacă în lumea celor drepți, senin, împăcat cu sine și cu ceilalți, așa cum fusese o viață. S-a stins atunci, odată cu el, o lume. Pentru că traversase aproape un secol de istorie, trecuse prin război, văzuse multe orânduiri, pătimise mult în anii comunismului și avusese înțelepciunea de a înțelege timpurile și de a accepta vremurile noi.
„Cel mai impresionant lucru a fost atitudinea lui față de viață. Nu-l mai speria nimic. Dacă încercam să-l întreb despre perioada din pușcărie, îmi povestea cum a fost, dar niciodată nu voia să spună persoanele din sat care l-au pârât pe nedrept, cele din cauza cărora fusese condamnat. Cumva îi iertase, dar fără să rămână resentimente, pentru că el s-a întâlnit cu acele persoane zeci de ani, în sat, după eliberarea lui din închisoare. Dacă ne gândim la zilele noastre, un om lovit sufletește de cineva în primul rând se gândește la daune. Pe când la el nici nu se punea problema, era exact opusul. Era foarte bucuros de fiecare zi pe care o trăia. Spunea mereu că «toate sunt de la Dumnezeu, Dumnezeu iartă și mergem mai departe». Asta era filosofia lui de viață”, povestește părintele Bogdan Bejinariu, parohul Bisericii „Sfântul Nicolae” din Mileanca, ultimul preot alături de care acest dascăl a cântat în strană, în partea de final a vieții sale.
Gheorghe Dubiț s-a născut în Mileanca în noaptea de ajun a Crăciunului anului 1923, „învelit în paie, într-o șură”, al doilea între cei nouă frați, după cum avea să povestească într-o mică biografie pe care a scris-o în 1991. Părinții, Maria și Dumitru Dubiț, erau țărani, oameni simpli, dar foarte credincioși. Așa că l-au trimis la Școala de cântăreți de la Iași, pe care a urmat-o între anii 1936 şi 1940. Și-a început slujba de dascăl în plin război, trăgând clopotele, a primejdie, în satul Codreni din apropiere de Mileanca.
A fost cântăreț la biserica din Havârna din 1940 până în anul 1965, când s-a transferat la biserica din satul natal, unde a slujit până la finalul vieții.
„Era foarte priceput, se vedea că are școală. Cântările erau foarte frumoase. Eu am venit preot aici când Gheorghe Dubiț avea 83 de ani. Și ținea foarte bine strana. A dus singur strana până la aproape 90 de ani”, spune parohul.
Supraviețuitor al temnițelor de la Suceava, Gherla și Aiud
Privită cronologic, viața lui moș Gheorghe Dubiț ar putea părea una cât se poate de obișnuită. Numai că între aceste seci bariere temporale a încăput un destin chinuit, lovit crunt în tinerețe, în anii în care ar fi trebuit să-și clădească viața de familie și să-și vadă copiii crescând. A făcut opt ani de pușcărie comunistă, în două perioade distincte (1948-1951 și 1959-1964), a suferit torturi cumplite, care i-au slăbit sănătatea și vigoarea, dar nu și spiritul.
„A avut patru băieți, toți plecați din sat, care nu s-au putut realiza din cauza stigmatului de condamnat politic pe care tatăl lor l-a avut. Regretul lui a fost că nu a putut fi alături de ei când erau copii și adolescenți”, își amintește părintele Bogdan Bejinariu.
Prima oară a fost arestat la 19 mai 1948, chiar în timpul unei slujbe de înmormântare din satul Havârna. Acuzat de „deținerea de publicații interzise”, pe care nu le văzuse niciodată, darămite să fi existat în propria casă, a suferit torturi cumplite în penitenciarul de la Suceava, cunoscut ca unul dintre cele cu regimul cel mai dur din țară, în care s-a exersat diabolicul sistem al „reeducării” deținuților, practicat apoi și mai dur la Aiud. Una dintre metodele de tortură folosite în anchete se chema „morișca”.
„Pe sală erau două capre de lemn și un druc. Te legau de picioare, fiind pe chirostei, te legau de mâini, dându-le în fața genunchilor, băgau drucul pe sub genunchi și cei doi călăi te ridicau de capetele drucului, te învârteau de două-trei ori pe druc, până amețeai, punându-l apoi pe capre; trupul fiind mai greu, capul era la podea, iar tălpile în sus. După care începeau loviturile la tălpi până nu mai simțeai; aveau grijă, bineînțeles, să-ți bage întâi ciorapii în gură. În gemetele acelea de muribund, te dezlegau, te udau cu apă, căci tălpile erau vinete, negre ca fundul ceaunului, și te puneau să alergi până ce sângele începea să pătrundă înapoi prin vine, de unde a fost alungat, strigând întruna: «Spune, ce-ai făcut!»”, scria în biografia sa Gheorghe Dubiț.
Chinuit sistematic pentru a-și recunoaște vina pusă în cârcă, a fost condamnat la trei ani de închisoare corecțională, prin sentința 241/1949 a Tribunalului Iași. A fost eliberat la 18 iulie 1951, dar urmărit pas cu pas: „Eram ca și condamnat la locul de muncă. Trebuia să lucrez și la CAP, deși eram dascăl bisericesc. Dar asta la dânșii nu valora. Îmi spuneau: «Reacționarule, banditule, americanule, imperialistule! Să cânți cu sapa, în hârtop, nu la biserică!”, avea să povestească după 1991 moș Gheorghe Dubiț.
Așa-zisa libertate a durat opt ani. A fost arestat din nou, în noaptea de 24 octombrie 1959, fiind condamnat la șapte ani de închisoare corecțională și la confiscarea totală a averii personale pentru „delict de uneltire contra ordinii sociale prin agitație”. Au fost opt martori acuzatori în proces, toți aruncând asupra lui vina că ascultă Vocea Americii și că afirmă prin sat că satelitul american e superior celui sovietic. În acea perioadă, pentru a realiza procesul de colectivizare, erau arestate câte două-trei persoane din fiecare sat, „de sperietoare”. Din Mileanca a fost Gheorghe Dubiț.
Din cei șapte ani, a executat cinci, la Gherla și la Aiud, în cumplita închisoare comunistă, din care a ieșit, după cum avea să povestească, „reeducat, reabilitat și redat societății”. În temniță a ajuns distrofic, din cauza foamei îndurate, și s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Mulți dintre deținuți au pierit sau și-au luat singuri zilele, nemaiputând îndura chinurile.
„La Aiud, duceam câte o cartofă și o aruncam la Zarca (numele corpului vechi al închisorii din Aiud, n.r.) marelui nostru cărturar și teolog pr. D. Stăniloae. Acolo era foarte înalt gardul și cine ajungea acolo era condamnat la moarte. Cred că nici până a murit nu a aflat cine îi arunca de mâncare”, a povestit în biografia sa Gheorghe Dubiț.
A fost eliberat în 1964, și-a reluat viața de familie într-o casă care nu mai era a lui, fiind confiscată. Cu credința nestrămutată, și-a făcut datoria de dascăl până aproape de 90 de ani. Pe cei care i-au făcut rău i-a iertat. Iar pentru sătenii din Mileanca a fost un fel de lider spiritual.
„El îi ducea la mănăstiri, în pelerinaje, era un fel de lider spiritual al satului. Nu în excursii, ci în pelerinaje, pentru că rămâneau acolo peste noapte, stăteau la rugăciune, oamenii aveau timp să se spovedească la părintele Cleopa și la ceilalți părinți. De la el au învățat oamenii de aici să păstreze legătura cu mănăstirile”, spune părintele Bogdan Bejinariu.
A plecat în veșnicie la 13 martie 2019, la 96 de ani, lăsând în memoria comunității amintirea unui om luminos, un model de putere, de înțelepciune și trăire a Ortodoxiei.
