”E frumoasă și bună copila mea. Și mare. Tot mai mare. Și tot mai puțin copilă. Este lecția mea de iubire, de smerenie și de tot”. Este mesajul unei mame care nu a renunțat niciodată la viața primită în dar. O viață pe care unii - și mulți medici chiar au verbalizat-o - ar numi-o ”defectă”. Nu și mama căreia, în urmă cu 20 de ani, pe 13 martie, Dumnezeu i-a încredințat o minune: pe Alexandra.

Îmi străruie în minte imaginea din romanul "Tema pentru acasă", de Nicolae Dabija. Când elevii unei şcoli din Moldova de dincolo de Prut sunt întrebaţi ce este iubirea, o fată răspunde: "...dacă ar fi să scoţi din Biblie câteva întâmplări, nişte psalmi, unele file şi chiar pe unii profeţi cu cărţile lor, ea tot Biblie rămâne; dar dacă scoţi din ea Iubirea, aceasta devine o carte oarecare". Îmi revine imaginea și astăzi, când Alexandra mai împlinește un an. Și zic și eu: De-ar fi să scoți din viața acestui copil toată suferința, toate zilele de spitalizare, toate spaimele și izbânzile, tot Alexandra ar fi. Dar dacă scoți din ea Iubirea, Alexandra ”devine o carte oarecare”.

CITEȘTE ȘI: "Duminica Floriilor sau intrarea lui Iisus în Ierusalim"

Alexandra e Biblia noastră de Iubire. Că o recunoaștem sau nu, toți ne-am tămăduit, la un moment anume, prin ea.

Astăzi, copila care a îndurat zeci de operații, care a adunat mii de ore de terapie, împlinește 20 de ani. Un adevărat triumf, o reală victorie!

”Rămase în urmă, departe, sunt nopțile albe, de neputință, durere, suferință”, spune astăzi mama Alexandrei, care mărturisește că ”au fost și ani minunați, de bucurie și de lumină”.

”Peste copila mea vin acum anii tinereții. Voi fi alături de ea, să o ajut, să poată să reușească, să răzbată prin labirintul acestor vremuri tulburi. Îmi doresc ca timpul să mă îngăduie martor. Și sprijin. Și să-i aducă copilei mele acceptare și empatie. Iubire, înțelegere, liniște. Încredere și speranță. La mulți ani, copila mea perfectă, într-o lume imperfectă!”, scrie mama Alexandrei, la ceas aniversar.

Cine s-a aflat măcar o singură dată în preajma Alexandrei, știe că ea are o atingere anume, ca şi cum ar trece dincolo de palpabil, de trupul fizic, de tot ce e material. Alexandra te cuprinde în suflare, o energie care te zdruncină uneori (pentru că te curăţă de toate netrebuinţele lumeşti), iar alteori te copleşeşte într-o bucurie infinită. Cei care au trăit asta înţeleg mai bine aceste cuvinte.

Poate că, dacă Alexandra s-ar fi născut altfel (în sănătate trupească), nu ar mai fi trăit şi pentru noi, nu ne-ar fi oprit în preajma-i. Poate că nici ea nu ar fi fost la fel. De aceea, chinul trupesc al acestui copil este jertfa cu care ea s-a născut pentru ca noi să credem în Iubire.

Ne înclinăm astăzi în fața tuturor părinților care cresc și îngrijesc pentru noi acești copii. Părinți care înţeleg atât de bine misiunea lor alături de fiii și fiicele lor. Mame și tați care cunosc cel mai bine suferinţa şi chinul nesfârşit, alergăturile anilor prin spitale, la recuperare, la operaţii, la şedinţe de terapie de toate felurile pentru a ţine în frâu boala.

Fetița lui Dumnezeu

A fost să fie fetiță. Și avea pregătit numele Paula, pentru că atunci - în capăt de iunie - i s-ar fi împlinit sorocul. Dar o cheamă Alexandra, pentru că nu a mai avut răbdare și a ieșit în lumină pe când mama abia trecuse de cele șase luni de sarcină. În martie, în binecuvântarea și ocrotirea Sfântului Alexie - Omul lui Dumnezeu.

Așa începea povestea Alexandrei. Fetiţa lui Dumnezeu, căreia nimeni nu îi dădea nicio şansă la naștere.  

13 martie 2005

”Ești un copil mort”, auzea în spitalul care îi refuza viața. ”Eşti un copil viu”, îi spunea mama și se lupta să o aducă în lumină. ”E moartă”, spuneau ei și au lăsat-o să se zbată în neputință. ”E vie”, spunea mama. Și vie a fost. Şi vie şi frumoasă este şi astăzi, după 20 de ani!

Așa începea povestea Alexandrei. Fetiţa Lui Dumnezeu căreia nimeni nu îi dădea nicio şansă (pe care unii medici o numeau legumă sau varză). A trăit și ne este lecție de viață. A învățat carte, a urmat Şcoala Populară de Artă – Canto. Dar "şcoala" Alexandrei mai are un palmares, căruia nu ştim câţi dintre copiii noştri i-ar face faţă: 20 de ani de kinetoterapie, vreo 15 de logopedie, peste 10 ani de ergoterapie!

Pruncii care se întorc la Dumnezeu!

Mama avea 25 de ani când a pierdut primii copii. Gemeni. Sarcina s-a oprit din evoluție la şase luni. Nu i-a explicat nimeni de ce gemenii s-au dus îndărăt, la Dumnezeu. Au urmat doi ani de investigații, analize costisitoare, cheltuieli imense pentru ca venirea unui alt copil să nu mai fie o durere la fel de mare. A avut parte de un om bun alături, un soţ care i-a fost mereu sprijin şi i-a dat putere.

Apoi a sperat iarăși dar, din nou, nu a fost să fie. La șase luni, pentru că se simțea prea bine, îngrijorător de bine, a pornit pe picioarele ei la spital. Pruncul a venit pe lume, dar a trăit două zile. Câtă putere în sufletul acestor părinți să poarte în suflet trei îngeri și să dorească în continuare să audă glas de copil în căsuța lor mică! Şi să nu se supere pe Dumnezeu, să nu își stâlcească sufletul, să creadă în continuare în puterea Vieții! Drumul devenea tot mai dificil. Trupul era traumatizat, era greu de crezut că va mai purta un prunc vreodată. Devenise steril și șansele slăbeau de la o zi la alta. Atunci un doctor a apelat la o metodă care a dat roade. A rămas însărcinată din nou, după un an și trei luni de la a doua sarcină. Era fetiță și trebuia să se nască la sfârșitul lui iunie, sub ocrotirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel. În martie, de ziua femeii, medicul i-a dat voie să meargă acasă și să revină peste weekend. Nu a apucat ziua de luni acasă…

Ce s-a întâmplat cu a treia sarcină spune multe despre sistemul medical românesc, despre cum să aduci pe lume un copil în care numai tu crezi, despre viața care cu adevărat se opune morții. Era vineri seara. Medicul care o monitorizase nu se afla în localitate, a ajuns abia sâmbătă dimineață.

"Travaliul a fost prelungit. Nu mi-au făcut cezariană pentru că sarcina avea doar șase luni, copilul era prea mic, mi s-a spus. M-a ascultat o doamnă doctor, mi-a spus că nu se mai aude copilul, deci este deja mort". Un copil mort, o mamă disperată lăsată să avorteze un prunc pe care ea îl știa viu. "Degeaba le spuneam că eu simt acel copil viu. Nu te poți pune cu medicii. A doua zi dimineață mi-au făcut ecograf, au spus că este moartă, să aștept să avortez. Dar m-au dus în sala de nașteri. La 9 fără un sfert fetița a venit pe lume. Vie! A luat nota 6. Un copil declarat mort...".

La 9 fix, un sfert de oră după ce s-a născut copila, a intrat pe ușa sălii de nașteri doctorul care se ocupa de sarcină. "Era deja foarte târziu. Dacă mi se făcea cezariană, Alexandra nu mai avea sechelele pe care le are acum. Pentru că în momentul în care doamna doctor o asculta, ea nu mișca pentru că, de fapt, creierul ei nu mai primea suficient oxigen. Făcea atacuri vasculare cerebrale, care au lăsat urme. Am aflat asta târziu, la un an și patru luni, când am făcut primul RMN".

A stat în spital peste două luni, a fost hrănită printr-o sondă băgată în stomăcel, hrănită cu seringa. A scăzut foarte mult. A luat din maternitate microbi foarte agresivi. "Dar Dumnezeu i-a dat putere și a trecut peste toate. Această sondă a lăsat și ea urme adânci. A rămas și cu sensibilitate. Dacă se făcea cezariană, copilul acesta nu mai suferea atât".

Misterul celor "şase luni"!

Mai târziu a aflat și ce se întâmplase în toți acei ani. "În uterul meu, de la tratamentele de menținere a sarcinii, aveam un microb care se numea citomegalovirus. Pe atunci, în Botoșani nici măcar nu se știa de acea analiză care se numește toch. Am aflat foarte târziu, apoi mai târziu am făcut o serie de analize la Institutul Cantacuzino. Voiam să primesc pentru mine un răspuns, de ce și a treia sarcină s-a declanșat tot la șase luni. Alexandra a fost o sarcină menținută medicamentos. S-a impus un serclaj la două luni, eram convinsă că voi duce măcar până la 7 luni. Am stat mai mult internată pentru menținere, cu nenumărate iminențe de avort. Acel virus, pe care atunci nu îl detectasem, respinge fătul. Dacă medicina era un pic mai avansată se afla de acel microb, făceam un tratament de sterilizare a virusului și duceam sarcina până la sfârșit. Dar nu s-a știut. Sunt prea mulți de dacă".  

Un copil născut la șase luni este declarat prematur. Alexandra a fost ținută la oxigen, iar la externare i s-a spus mamei că e posibil ca fetița să fie oarbă, pentru că nu reacționa deloc la lumină. "Primul lucru a fost să mergem la singurul cabinet oftalmologic de atunci. Mi s-a spus că vede bine pentru un prematur. Spre surprinderea noastră, Alexandra are șase operații la ochi și nu poartă ochelari. Am acționat la timp. Am avut marele noroc că am ajuns la București foarte devreme".

La tomograf, mai târziu, medicii au spus că pe partea stângă a creierului fetița are niște microcalcificări, adică niște pete, găuri, de la tratamentul de menținere care a pătruns prin placentă și de la acele atacuri vasculare cerebrale. Găuri care probabil nu se vor acoperi niciodată. "Măcar am aflat ce s-a întâmplat, am aflat că acel microb din uter a expulzat toate sarcinile și am zis că nu mai caut vinovați, nu are rost, energia o canalizez pe găsirea soluțiilor, ceea ce am și făcut. A fost greu, dat am văzut că Alexandra progresează".

Alexandra era un miracol!

Treceau lunile și fetița nu ținea capul, mușchii ei erau înțepeniți. "Nu știam atunci că termenul era spastic. Primul medic de familie nu ne-a susținut absolut deloc. Mi-a spus că, la cum am născut-o, mai vrem să fie și bine? Deja mă condamnase la o viață de chin, nu îmi dădea trimitere să merg mai departe. Soțul meu avea atunci 33 de ani. Ea îi spunea că are 33 de ani vechime ca medic și că niciodată nu a mai văzut ca un copil atât de mic, cu un diagnostic atât de sever, să progreseze. Probabil va ține capul, va sta pe funduleț, dar să nu avem mari așteptări de la ea. Nu m-am împăcat cu acest gând. Ce ține de noi, ca părinți, trebuie să facem".

Alexandra era un miracol. Era primul copil cu care mama ieșea din maternitate. Și fetița era hotărâtă să trăiască! Greu, dar se agăța de fiecare fir de speranță și, cu o dârzenie greu de conceput, devenea tot mai puternică. Citește integral povestea Alexandrei…