Născută în Botoșani, Lăcrămioara Cule este astăzi profesoară la Școala Gimnazială Scărișoara, din județul Olt.
Dacă în alte școli se restructurează posturi din lipsă de elevi, la școala pe care profesoara o și conduce nu numărul elevilor este problema, provocarea fiind ca aceștia să vină zi de zi la școală și să nu abandoneze înainte de a finaliza ciclul gimnazial, Scărișoara fiind o comunitate din care face parte și categoria minoritară romă care, se pare, nu pune preț pe educație.
”A fi profesor este despre bucurie și iubire, iar acestea sunt emoții. Fără iubire față de copii, fără bucuria de a sta în preajma lor, nicio școală de prestigiu și nicio diplomă nu sunt de ajuns să te facă profesor”, spune pentru matricea.ro prof. Lăcrămioara Cule.
A studiat patru ani la Facultatea de Drept a Universității din Craiova, apoi patru ani istorie la Universitatea ”Dimitrie Cantemir” din București, continuând cu de studii postuniversitare la Facultatea de Litere, Universitatea din București.
Își amintește mereu de cea care i-a fost un adevărat mentor și model: învățătoarea din clasele primare.
”În familia mea există o mătușă profesoară și o cumnată, dar cea care m-a inspirat a fost învățătoarea mea. Am iubit-o și am admirat-o atât de mult încât mereu am văzut meseria de profesor ca fiind cea mai nobilă și cu sens dintre toate. Îmi plăcea pentru că vorbea frumos, avea mereu o ținută impecabilă și era respectată de toată lumea”.
Apropo de familie, unde ați crescut și care sunt cele mai dragi amintiri din copilărie?
”M-am născut în orașul lui Eminescu, Botoșani. Am simțit mereu că aparțin pământului unde m-am născut și am trăit cu dor de Moldova. Cea mai mare bucurie era când plecam cu trenul la bunici în vacanța de vară sau de iarnă. Cele mai frumoase amintiri sunt de acolo. Îmi amintesc cât de frumoase erau sărbătorile de iarnă în casa bunicilor. Nu știu cum reușea bunica, dar de sărbători își strângea acasă toți copiii. Avea șase, împărțiți în toată țara. Veneau cu soțiile și cu copiii.
Casa devenea neîncăpătoare, dormeam pe unde apucam… de fapt nu prea dormeam, căci o noapte sau două, unchii mei, frații mamei, stăteau de povești, iar mie îmi plăcea să stau și să ascult. Apoi colindătorii! Doamne, câți oameni mari luau în serios tradițiile de Crăciun și de Anul Nou! Își făceau costume, învățau roluri, repetau pentru a merge cu capra sau cu ursul, își puneau măști și te provocau să-i recunoști, spuneau glume, dansau, cântau, era o bucurie generală, era ca și când mă aflam într-un film sau într-o poveste. Când am crescut, mă duceam și eu la colindat cu prietenii de acolo. Învățasem colinde. Bunicul mă învățase. Mă fascinau sărbătorile de iarnă la bunici, la Botoșani”, a povestit profesoara Lăcrămioara Cule.