Există copii deştepţi, cu potenţial, cărora nu le place învăţătura. Trebuie să-i forţăm să înveţe sau nu?
Pr. V. Thermos: Intr-adevăr, cred că acesta este un fenomen destul de des întâlnit, şi mulţi părinţi sunt necăjiţi, pe bună dreptate, că unii din copiii lor nu răspund în procesul de învăţământ pe măsura calităţilor pe care le au. Aid cred că ar fi util să distingem diferitele cauze ale acestui fapt. De exemplu, o situaţie este cea în care copilul deştept, copilul capabil, nu iubeşte cartea, nu e obişnuit cu ea. Din diverse motive nu iubeşte cititul, nu s-a deprins din timp cu lecturile suplimentare. Când un copil iubeşte lecturile extraşcolare, se va aşeza cu mult mai uşor să citească lecţiile pentru şcoală. Dar poate copilul are probleme cu hârtia tipărită, care îi creează o indispoziţie pentru a sta şi a citi.
Se poate întâmpla ca alt copil să nu fi deprins resorturile de a învăţa. Invăţatul nu este ceva care vine de la sine. Copilul nu este o maşinărie care înregistrează cele spuse la şcoală şi apoi le redă automat. învăţatul este o procedură psihopedagogică, care se dezvoltă pe măsură ce copilul dobândeşte motivaţii. S-au scris şi cărţi despre cum putem încuraja copilul să înveţe. Aceste motivaţii le dă şi şcoala, le dă şi familia. Aşa, de exemplu, un copil care nu a primit aprecieri, sau încurajări, sau răsplată, la primii săi paşi în învăţătură, căruia nu i-au fost accentuate calităţile, performanţele, nu are pe mai departe dorinţa de a sta şi a citi, de a progresa. Să fim realişti, nu putem aştepta de la copil să se motiveze singur pentru binele pe care îl oferă învăţătura dacă nu îl răsplătim cumva. Este clar că aprecierea sau recompensa joacă un rol important în viaţa noastră, chiar şi la noi, cei mari. Fiecare ar vrea să fie apreciat la serviciul său, la lucru, şi prin asta să poată progresa mai mult.
La fel e şi la copii. Sunt copii care nu au primit această apreciere. Dimpotrivă, au primit lovituri, pedepse, dezamăgiri. Din păcate, şi de la şcoală de multe ori; educatorii nu se poartă cum trebuie, ori din lipsă de experienţă, ori din neştiinţă, ori de la oboseala de a se ocupa de prea mulţi copii, dar se întâmplă asta şi acasă. Sunt părinţi atât de exigenţi cu copiii lor, atât de severi, încât uită să aprecieze ceea ce copiii reuşesc, dar care exagerează şi dramatizează insuccesele lor, încât mulţi copii îşi pun de mici eticheta că sunt incapabili, că nu vor reuşi. Copilul crede: nu am calităţi, nu pot reuşi, ca urmare, nu-şi foloseşte resursele.
Inţelegem că în funcţie de cauze va fi şi abordarea noastră. Unui copil care nu a fost încurajat, niciodată nu e prea târziu să i se reclădească încrederea în sine. Chiar şi în gimnaziu şi la liceu, dacă vor fi încurajate şi accentuate părţile bune, calităţile pe care le are, ceea ce îi reuşeşte, atunci putem obţine schimbări importante în recuperarea lui.
Dar asta poate fi şi o ocazie pentru o problematizare mai adâncă a părinţilor. Adică să stea să se gândească mai bine ce aşteptări au de la copiii lor, dacă nu cumva sunt exagerate, dacă nu cumva îi presează, îi apasă prea tare, dacă nu cumva vor să vadă la copii reuşite în situaţiile în care ei înşişi au eşuat, încercând să-şi împlinească visul prin copii. Mi-e teamă că noi ne regăsim între două extreme, încă nu am găsit calea de mijloc. Adică părinţii sau tensionează copiii cu cerinţe exagerate legate de învăţătură, sau le ignoră, le neglijează prestaţia şcolară. Dacă motivul performanţelor scăzute ale copilului este lipsa dragostei de carte, atunci ar trebui abordat altfel acest fapt. Trebuie să fim oarecum inventivi, trebuie să descoperim noi înşine cărţi atrăgătoare pentru copiii noştri, enciclopedii, cărţi de literatură.
Să-i ducem pe copii în librării, să-i învăţăm să le iubească, să răsfoim împreună cărţile, să le cumpărăm cărţi frumoase despre care să ştim câte ceva dinainte. Să nu le dăm doar bani să-şi cumpere te miri ce, să-i cheltuiască pe reviste care nu au nici o valoare educativă. Să discutăm împreună despre ce citesc copiii, să le lărgim puţin universul, astfel încât să iubească studiul.
Şi aduc aici un alt exemplu dintr-o zonă diferită. Când copilul nu are poftă de mâncare, nici un părinte nu renunţă la încercarea de a-l face să mănânce. Nu zice nimeni: Bine că ai avui poftă până acum, mai departe vedem noi. Ci încearcă să gătească ce-i place copilului, pregăteşte mâncăruri speciale, le face mai atrăgătoare, aşa încât copilul să mănânce. Dacă facem comparaţie cu învăţatul, este nevoie să „gătim" studiul astfel încât să fie atrăgător pentru copil. Desigur, nu toţi părinţii au aceleaşi calităţi pedagogice, pentru a cunoaşte materiile pe care le studiază copiii şi a alege bine cărţile. Dar pot conlucra cu învăţătorul sau cu profesorul pentru a îndrepta copilul în direcţia bună. Şi nici dialogul sincer nu strică: Ştii, copile, pe noi ne preocupă problema asia, ştim că ai calităţi pe care nu le pui în valoare, poate eşti obosit, poate nu ştii cum să o scoţi la capăt, hai să vedem care-i cauza. Nu suntem prea citiţi, dar vrem să te ajutăm. Ia zi, tu ce părere ai? Ce ar fi de făcut? Pentru că e păcat să nu-ţi foloseşti resursele. Copilul va reacţiona mult mai bine la o astfel de abordare decât la o atitudine de genul: De ce nu înveţi, uite cât muncim pentru tine şi se pierde degeaba toată munca noastră. Nu reuşim nimic aşa. Nu mişcăm cu nimic copilul către învăţat. El trebuie să fie atras de învăţat. Una e să împingi pe cineva să citească ceva, şi alta e să îl atragi, să îl captivezi, să faci cititul atrăgător.
PR. VASILE THERMOS
SFATURI PENTRU O CREŞTERE SĂNĂTOASĂ A COPIILOR, Editura Sophia