Pentru a marca această ocazie sunt organizate diverse evenimente de teatru naționale și internaționale.
Una dintre cele mai importante dintre acestea este difuzarea Mesajului Zilei Mondiale a Teatrului prin care, la invitația ITI, o figură de talie mondială își împărtășește reflecțiile asupra temei Teatrului și Culturii Păcii. Primul mesaj al Zilei Mondiale a Teatrului a fost scris de Jean Cocteau în 1962.
Autorul Mesajul Internațional pentru Ziua Mondială a Teatrului 2024 este Jon Fosse, scriitor şi dramaturg norvegian:
Arta este pace!
”Fiecare persoană este unică şi, totuşi, la fel ca oricare altă persoană. Înfăţişarea noastră vizibilă, exterioară este, fireşte, diferită de a oricui altcuiva – până aici, totul e clar –, dar există în acelaşi timp, înăuntrul fiecăruia dintre noi, ceva care aparţine numai şi numai acelei persoane, ceva care este doar acea persoană anume. Putem numi acest ceva spirit; sau suflet. Sau putem decide să nu-l definim prin cuvinte şi să-l lăsăm să existe în linişte.
Dar, deşi suntem diferiţi unul de celălalt, totodată suntem şi la fel. Oamenii din orice parte a lumii sunt fundamental asemănători, indiferent de limba pe care o vorbim, indiferent ce culoare de piele sau ce culoare de păr avem.
Asta poate fi oarecum paradoxal: faptul că suntem total asemănători şi, în acelaşi timp, complet diferiţi. Poate că fiinţa umană este în mod intrinsec paradoxală, unind în sine trupul şi sufletul – noi reunim cea mai pământească şi mai tangibilă existenţă cu ceva ce transcende aceste limite materiale, terestre.
Arta, arta bună, reuşeşte, în felul ei minunat, să combine unicitatea absolută cu universalul. Ea ne face să înţelegem că ceea ce este diferit – ceea ce e străin, am putea spune – este universal.
Astfel, arta spulberă graniţele dintre limbi, regiuni geografice, ţări. Ea concentrează nu doar calităţile individuale ale fiecăruia, ci şi, în alt sens, caracteristicile individuale ale fiecărui grup de oameni, de pildă ale fiecărei naţiuni.
Şi face asta nu nivelând diferenţele şi reducându-le la un numitor comun, ci, dimpotrivă, arătându-ne ceea ce este diferit de noi, ceea ce e străin sau altfel. Orice artă bună conţine exact asta: ceva străin, ceva ce nu putem înţelege pe de-a-ntregul, dar pe care totuşi, într-un fel, îl înţelegem. Conţine un mister, ca să zic aşa. Ceva ce ne fascinează şi ne împinge dincolo de propriile noastre limite – şi, făcând asta, creează transcendenţa pe care orice artă o conţine şi către care, totodată, ne conduce.
Nu cunosc un mod mai bun de a aduce laolaltă contrariile. Este exact inversul a ceea ce fac conflictele violente pe care le vedem prea adesea în lume şi care stimulează tentaţia distructivă de a anihila orice este străin, orice este unic şi diferit, folosind deseori cele mai monstruoase invenţii pe care ni le-a pus la dispoziţie tehnologia.
E terorism în lume. E război. Pentru că oamenii au şi o latură animalică, guvernată de instinctul de a-l percepe pe celălalt, pe străin, nu ca pe un mister fascinant, ci ca pe o ameninţare la adresa propriei existenţe.
În felul acesta unicitatea – diferenţele pe care le putem vedea cu toţii – dispare, lăsând în urma ei o uniformitate în care orice este diferit devine o ameninţare ce trebuie eradicată. Ceea ce este văzut din afară ca o diferenţă, de pildă în privinţa religiilor sau a ideologiilor politice, devine ceva ce trebuie să fie înfrânt şi nimicit.
Războiul este o agresiune împotriva a ceea ce se află în adâncul nostru, al tuturor, împotriva acelui ceva unic. Şi este totodată o agresiune împotriva artei, împotriva a ceea ce se află în adâncul oricărei arte.
Am vorbit aici despre artă în general, şi nu în mod special despre teatru, dar asta pentru că, aşa cum am spus, orice artă bună, în adâncurile ei, se ocupă de acelaşi lucru: ia ceea ce este absolut unic, absolut specific şi îl face să devină universal. Uneşte particularul cu universalul pentru a-l exprima într-un fel artistic: nu eliminându-i specificitatea, ci reliefând această specificitate, lăsând ceea ce este străin şi nefamiliar să strălucească din plin.
Războiul şi arta sunt opuse, pur şi simplu, la fel cum sunt opuse războiul şi pacea. Arta este pace”.
Teatrul la Botoșani!
Pe 23 septembrie 1912 începea la Botoșani construcția clădirii Teatrului ”Mihai Eminescu”. Lucrările de construcţie au fost executate după planurile şi sub conducerea directă a arhitectului Grigore Cerchez. Au durat doi ani şi trei luni.
Pe 21 decembrie 1914 avea loc inaugurarea acestui templu al artei botoșănene.
În 1915, în luna martie, apare numărul festiv al revistei "Teatrul Eminescu". Număr unic, editat la Botoșani. Printre paginile acestei reviste aniversare din martie 1915, atrag atenția cu deosebire cuvintele lui Leontin Iliescu, gazetar bucureștean: "Cât n-ar da Capitala noastră să aibă o asemenea bijuterie, cel puţin ca exterior!"
Leontin Iliescu mai nota, în 1915:
"Ca profesionist al ziarismului am cercetat multe târguri din Moldova, capitale judeţene şi mărunte şi mai mari, dar n-am înţeles nici unde ca aci, sufletul omenesc, care închină ceva din esenţa lui şi artei".
"Botoşănenii mi-au părut admirabili, cu toate că-i cunosc atât de puţin. Ştiam un lucru: toţi artiştii cari au pribegit prin ţară în căutarea norocului lor, actori de provincie ca şi ilustraţiuni ale scenelor mari, celebrităţi muzicale, ca şi concertişti de seamă, au găsit pururi o bună primire la Botoşani. Există aci, în acest oraş din nordul Moldovei, o societate aleasă de suflete luminoase, fără de care arta n-ar putea trăi".
"De pildă o părere – îmi iau îngăduiala s-o formulez, – o sală a acestui teatru ar putea fi păstrată pentru expoziţiunile artistice, pentru creiarea unui salon al artelor plastice, dacă nu la înălţimea expoziţiilor mari, ceia ce nu e de pretins, dar la înălţimea unei modestii inteligente. Pictorii şi sculptorii noştri, tineri sau bătrâni din Bucureşti ca şi de la Iaşi ar veni să expună aici şi s-ar forma astfel o metropolă artistică în nordul Moldovei, în care s-ar concentra toate manifestaţiunile frumosului nostru artistic.
Iată chemarea pe care cred că o are Teatrul Eminescu. În jurul său va strânge pleiada oamenilor buni din oraş. Resentimentele inerente oricărei colectivităţi omeneşti se vor nivela, – pe cât omeneşte posibil, – munca comună în jurul aceluiaşi drapel va da roadele care vor regenera şi dincolo de Botoşani, spre cele patru puncte cardinale".
"Aşa am priceput lumea din Botoşani, chiar atunci când mi se vorbea de ea la Bucureşti".
"Poate astfel se explică pentru ce, când un pictor din teatru sau muzicant mă întrebă dacă în provincie ar avea noroc, eu îi spuneam cu un fel de convingere filosofică:
– Du-te la Botoşani!....
Prietenul meu, neîncrezător la început, mă revedea după un timp şi strîngându-mi mâna îmi spunea: "Ai avut dreptate. Arta are ce căuta la Botoşani". Eu, unul, sunt bucuros că, – adus în treacăt pe aci, – cercetările făcute de departe, mi le-am unificat pe deplin acum şi aci, în realitatea corespunzătoare acestor constatări".
La mulți ani, Teatrule! La mulți ani, Actori!
