Peste 100 de artiști profesioniști expun la Bienala Națională de Pictură și Grafică „Ștefan Luchian”, eveniment găzduit de Muzeul Județean Botoșani și organizat de Societatea Culturală ”Expo-Art” Botoșani.
Expoziția, care îl are ca invitat de onoare pe artistul Liviu Suhar, aduce pe simeze lucrări de pictură și grafică semnate de peste 100 de artiști români profesioniști, de diverse vârste, formați la școli diferite, majoritatea membri ai Uniunii Artiștilor Plastici din România (U.A.P.R.), proveniți din întreg arealul geografic al țării, dar și din Republica Moldova (Chișinău), Israel (Tel-Aviv) și Germania (Düsseldorf).
Vernisajul, care a avut loc sâmbătă, 1 februarie, a beneficiat de prezentarea criticului de artă Petru Bejan (profesor universitar doctor la Universitatea de Arte ”George Enescu” Iași), moderator fiind muzeografa Ana Coșereanu. Momentele muzicale au fost asigurate de Maria Roman și Alesia Șchipu, eleve la Liceul de Artă ”Ștefan Luchian” Botoșani.
Consistență, consecvență și continuitate
Deloc întâmplător, Bienala a fost vernisată în ziua în care s-au împlinit 157 de ani de la nașterea, la Ștefănești, a pictorului Ștefan Luchian, ”probabil unui dintre cei mai valoroși pictori români”, după cum s-a exprimat în debutul evenimentului criticul de artă Petru Bejan, adăugând: ”Pentru foarte mulți, pentru tineri în special, Ștefan Luchian poate fi un model de urmat”.
La doi ani de la prima Bienală de Pictură și Grafică, criticul de artă Petru Bejan a apreciat evenimentul cultural de la Botoșani pentru consistență, consecvență și continuitate.
”Acum doi ani mă întrebam ce ar trebui să se întâmple ca un astfel de eveniment să reziste. Și sunt cel puțin trei motive: consistență sub aspectul ofertelor, consecvență din partea organizatorilor pentru a destrăma toate barierele, opreliștile, toate obstacolele care fac uneori dificilă organizarea unul astfel de eveniment, și în al treilea rând continuitate. Dacă nu există continuitate, nu ai tradiție. Foarte important este ca această continuitate să fie și un vector al noutății. Unii ar spune că în artă nu există nimic nou, alții contrazic chiar ideea progresului în artă. Este și nu este așa”, a opinat profesorul universitar Petru Bejan.
”Artistul și-a schimbat condiția. Sunt foarte mulți artiști care mizează pe proiecte colective, participative, în așa fel încât amprenta personală sau individuală aproape că dispare. Dar dacă ne uităm cu atenție la expoziții și la casele de licitații, acolo nu sunt lucrări ale artiștilor colectivi”, mai spune criticul de artă.
”Artistul nu mai aura de altădată, el poate fi și un robot, dar și un program de calculator”
Petru Bejan a așezat în atenția publicului o altă problemă cu care arta contemporană se confruntă în ultimii ani, și anume creația cvasifictivă, cea lipsită de creativitate umană, în care lucrările sunt realizate de roboți.
”Au apărut elemente de noutate în postistoria artei: artistul robot. Lucrări de artă făcute de roboți, unele tranzacționate cu peste 1 milion de euro. Au apărut lucrări de artă făcute de programele de Inteligență Artificială, e suficient să ai un soft performant care generează imagini și poți să pictezi un maniera unui Rembrandt, în maniera unui Renoir sau Matisse. Artistul nu mai aura de altădată, el poate fi și un robot, dar și un program de calculator. Lucrul cel mai straniu este că programele de calculator au reușit să depășească vigilența criticilor. Au fost jurii care au dat premii consistente unor lucrări realizate prin AI. În felul acesta, trăim încă sub spectrul noutăților”, a spus criticul de artă Petru Bejan.
Cu toate acestea, completează Petru Bejan, de un lucru putem fi siguri: arta nu va dispărea, indiferent de forma ei de exprimare. ”Eu sunt optimist, cred că vor fi artiști și peste 20 și peste 50 de ani, vor fi opere de artă, indiferent de cine le generează, fie că sunt făcute de mâna omului, fie că sunt făcute de roboți. Fiecare are dreptul să evolueze pe partitura care este cea mai la îndemână”.
Un alt motiv de optimism este și acela că, în vremuri marcate de mercantilism, de tehnologizare și de supralicitația mediocrității, încă există coerență în artă, există interes din partea publicului. ”Iată, galeria aceasta este plină, sunt lucrări de toate felurile, unele gândite în registrul clasic - și o să vedeți portrete foarte frumoase, armonioase, seducătoare, relizate în canonul frumuseții -, sau altele care țin de registrul modern sau postmodern, lucrări mai abstracte, în care cromatica substituie forma, vechea alianță dintre formă și culoare este depășită în profitul culorii și sunt foarte multe lucrări în care sugestia contează, forța de expresie este decisivă”.
Criticul a atins, în final, și delicatul subiect al infrastructurii artistice din Botoșani, făcând referire la necesitatea unui muzeu de artă. ”Botoșaniul trebuie să devină un pol artistic național, pentru că merită. Am văzut că ați avea oportunități pentru înființarea unui muzeu de artă, ar fi cazul ca în Botoșani să aveți un astfel de muzeu”.
Premiile Bienalei Naționale de Pictură și Grafică
Un moment așteptat în cadrul evenimentului expozițional a fost cel al anunțării Premiilor celei de a doua ediții a Bienalei Naționale de Pictură și Grafică, misiune asumată de Liviu Șoptelea, președintele Asociației Culturale ”Expo-Art”.
Au fost acordate două premii, la Grafică (în valoare de 2.000 de lei) și Pictură (în valoare de 3.000 de lei). Susținerea financiară a celor două premii a venit din partea unor sponsori care, prin oferirea acestor sume de bani, au intrat și în posesia tablourilor premiate.
Premiul pentru Grafică i-a revenit lui Florian Mihăilescu (București)
Premiul pentru Pictură a fost câștigat de Gheorghe Miron (Galați)
”Toată România e plină de facultăți de artă!”
Prezent la Bienala de la Botoșani, artistul Gheorghe Miron a făcut o pledoarie pentru ”frumos”, un moment care a rostogolit în Galerii discuții pe marginea relevanței sau a actualității ”frumosului” în artă.
”Am auzit aici vorbindu-se despre frumos, despre ce se întâmplă cu arta sfârșitului de secol XX-început de secol XXI, când lumea a luat-o razna, iar noi – mă refer la România, la români – parcă suntem mai înainte ca toți ceilalți. Îmi amintesc cu drag că, în perioada în care eu îmi făceam studiile, erau trei facultăți mari și late, unde era un concurs fantastic. Acum toată România e plină de facultăți de artă, intră care vrea și care nu vrea”, a spus cu oarece amărăciune artistul Gheorghe Miron.
”Vrem să trăim cu frumosul laolaltă!”
În calitate de muzeograf, Gheorghe Miron a atras atenția asupra unui alt aspect, cel al validării facile, al pericolului care derivă din lipsa de vigilență artistică, elemente care pot duce la deruta colectivă, în special a publicului neavizat.
”Va trebui cumva să ne recalibrăm. Nu vreau să arăt cu degetul, dar calitatea de muzeograf mă obligă să accept orice, să nu fiu de acord iarăși îmi dă voie. Am colegi la muzeu care propun tot felul de artiști pe care nu îi vede nimeni, nu îi știe nimeni, doar că sunt pe placul colegilor, ne trezim cu cine știe ce bâzdâcuri pe pereți, drept pentru care publicul, cel care nu este avizat, începe să creadă că acela poate fi un drum sau acela poate fi un alt drum”, a spus Gheorghe Miron.
Soluția? Întoarcerea la natură, ”și mai cu seamă la cel care încearcă să păstreze natura, să o facă să arate într-un fel, omul”.
”Frumosul, oameni buni! Frumos. Vrem să trăim cu frumosul laolaltă, ceea ce vă doresc și dvs. Să nu picați în plasa în care putem să facem orice, cu oricine. Să iubim din tot sufletul frumosul! Vă recomand să iubiți artiștii, pentru că ei nu fac niciodată rău. Absolut niciodată! Și pun acolo, din sufletul lor, în fiecare operă pe care o creează”, a încheiat Gheorghe Miron.
”Frumosul este totdeauna revizuibil!”
Nu și subiectul lansat a fost încheiat, pentru că a venit rândul criticului de artă să întoarcă ”frumosul” pe cealaltă parte, să relativizeze din acest punct de vedere percepția contemporană asupra unui concept esențial.
Și asta întrucât frumosul în arta plastică este un subiect complex și subiectiv, care variază în funcție de contextul cultural, istoric și personal al fiecărui individ.
”Frumosul a fost întotdeauna reperul principal în artele vizuale. Și în filosofie, dar la un moment dat frumosul, ca reper, a devenit obsesiv. Este o carte a lui Arthur Danto care se cheamă ”Abuzul frumosului”, carte scrisă în 2004. El preia un motiv din vocabularul avangardelor, la începutul sec. XX, când futuriștii, dadaiștii, toți au început să condamne frumosul. Frumosul clasic nu mai oferea satisfacție artiștilor din vremea respectivă. O concluzie: frumosul este o categorie istorică. Ce e frumos la un moment dat s-ar putea să nu mai fie pentru altcineva, altădată. Frumosul este totdeauna revizuibil. Nouă ne place arta clasică, ne place Leonardo, dar poate să ne placă la un moment dat și un artist care parcă face kitsch, dar recunoscut a fi artist autentic sau original”, argumentează criticul de Artă Petru Bejan.
În societatea contemporană, frumosul a devenit un concept atât de dinamic și multifațetat, încât el variază de la estetica formală la emoțiile evocate, de la originalitate la contextul cultural. Așa se face că, în acest început de secol XXI, arta care aduce o nouă viziune sau o abordare unică poate fi percepute ca fiind ”frumoasă”, chiar dacă nu respectă întotdeauna canoanele tradiționale ale esteticii. Să nu uităm că artiști precum Pablo Picasso sau Salvador Dalí au redefinit conceptul de frumos prin stilurile lor inovatoare.
”Lucrurile s-au schimbat”, este de părere criticul de artă. ”Este loc și pentru artistul de factură clasică, cel care vede frumosul în termeni de echilibru, simetrie, armonie, frumosul acela seducător, dar este loc și pentru frumuseți de altă natură. Frumusețea nu este vizibilă doar în artele vizuale, dar avem frumusețe și în limbaj, un discurs poate să fie frumos. Avem frumos în viața de zi cu zi. Viața cuiva poate fi frumoasă sau nu. Frumosul este recognoscibil în orice experiență a omului, asta nu ar trebui să ne facă să îl socotim un pol al perfecțiunii. Apropo de interesant, Friedrich Schlegel este primul care – în romantismul german - propune o alternativă la frumos: de ce nu am spune că o operă de artă este nu frumoasă, ci interesantă? Deja sunt vreo 200 de ani de când se admite că un lucru poate să nu fie frumos, dar poate să fie interesant”, a fost concluzia de final a criticului de artă Petru Bejan.
