Dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,
Ne impartasim acum, dupa cuviinta sfanta, din dumnezeiasca Evanghelie randuita de Sfintii Parinti pentru aceasta a VI-a Duminica dupa Pogorarea Duhului Sfant - a vindecarii slabanogului din Capernaum - asezare din vremea aceea, ale carei urme se vad pana in ziua de astazi, si chiar casa, asezamantul pamantesc unde adesea Mantuitorul salasluia. Faptul pe care ni-l impartaseste Sfanta Evanghelie de astazi avea loc dupa ce Mantuitorul vindecase pe cei doi demonizati din Gadara si Gherghesa, de pe tarmul dinspre rasarit al Marii Galileii. Pentru ca vietuitorii de acolo, dupa ce au avut paguba cu porcii in care au intrat duhurile rele si s-au scufundat in adanc, L-au rugat pe Iisus sa plece din tarmul lor, El a trecut pe tarmul celalalt si, precum citim in Sfanta Evanghelie dupa Matei:
"Intrand in corabie, Iisus a trecut si a venit in cetatea Sa. Si iata, I-au adus un slabanog zacand in pat. Si Iisus, vazand credinta lor, a zis slabanogului: Indrazneste, fiule! Iertate sunt pacatele tale! Dar unii dintre carturari ziceau in sine: Acesta huleste. Si Iisus, stiind gandurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetati rele in inimile voastre? Caci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt pacatele tale, sau a zice: Scoala-te si umbla? Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului pe pamant a ierta pacatele, a zis slabanogului: Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta. Si, sculandu-se, s-a dus la casa sa. Iar multimile, vazand acestea, s-au inspaimantat si au slavit pe Dumnezeu, Cel care da oamenilor asemenea putere" (Matei 9, 1-8).
Iubitilor, in acest timp ingaduit acum, sa impartasim impreuna darul Sfintei Evanghelii. Sa avem cugetul ca ne aflam in acel loc, in Capernaum, pe malul lacului Ghenizaret sau Marea Galileii, in acea casuta unde poposea Iisus, de unde, iesind, predica, vindeca, mangaia, si sa avem in fata ochilor acel moment: Iisus in mijlocul multimii, casuta era plina, iar in fata ei multime incat nu mai putea cineva sa intre. Sa ascultam parca si vazand, fiind acolo. Dupa intelegerea duhovniceasca a Scripturii intre auz si vaz e o legatura deosebita. Si, totodata, aceste doua simturi sunt mai adanci decat celelalte, in intelesul ca arunca sufletul mai departe. Incat, cu adevarat, acum, auzind cuvantul sa simtim ca si cum vedem. Sfantul Evanghelist Marcu - scriindu-si Evanghelia dupa predica Sfantului Petru, care, la randul lui, a fost martor ocular al faptelor, minunilor, cuvintelor, semnelor facute de Mantuitorul - ne descrie mai pe larg: In Capernaum, unde a venit Iisus, la cateva zile de la sosirea din partea de rasarit, din Gadara, se adunasera multi, asteptandu-L, incat nu mai era loc nici inaintea usii, Iar Mantuitorul le graia lor cuvantul. Si au venit la El aducand un slabanog, un paralitic pe care il purtau patru insi. Si neputand ei, din pricina multimii, sa se apropie de Mantuitorul, au desfacut acoperisul casei, deschizand, oarecum, acoperisul spre cer, acolo unde era Iisus, care coborase cerul pe pamant. Si in acest loc descoperit, au lasat jos patul in care zacea slabanogul, asezandu-l in fata Mantuitorului.
Fata in fata cu Iisus, si cei patru, care din dragoste, patimire sfanta impreuna cu slabanogul l-au adus, si mai ales el, bolnavul. Inchipuiti-va un sarman suflet bolnav, slabanog, paralitic, in fata Mantuitorului, cum ar sta cineva in spital sau in casuta lui in fata icoanei Mantuitorului. A fi in fata lui Iisus! Numai cine are simtire duhovniceasca acela traieste. Daca in Liturghie, cand ascultam Evanghelia, cand ne impartasim, avem aceasta emotie sacra, simtire duhovniceasca, uimire, orice credincios, din toate timpurile, din toate locurile a avut aceasta simtire, caci a fost data de Dumnezeu cand a suflat lumina divina in Adam cel intai zidit. In aceasta lumina divina, care desteapta simturile se aflau atunci, in simtire divina. Sa traim aceasta! Aceasta inseamna a fi om, propriu-zis: a avea simtirea divina, adica simtirea care ne trece dincolo de cele cinci simturi trupesti si chiar dincolo de hotarele care marginesc firea in timp si spatiu. Caci omul e chemat dincolo, cu ceva dumnezeiesc din el, peste timp si peste loc.
Si asa aflandu-se ei in fata lui Iisus, in uimire sfanta in fata tainei dumnezeiesti, Iisus le da curaj, mai intai paraliticului. Si cel dintai cuvant este: "Indrazneste, fiule". Fiul lui Dumnezeu a venit nu cu spaima in lume, ca la Sinai, cand, mai aproape de pacat, Dumnezeu a daruit Legea, care judeca, osandeste pacatul. Atunci se cutremurau si muntele si vazduhul. Acum, Iisus spune: Indrazneste, fiule, prinde curaj in fata dragostei. Nu spaima! Si indrazneala sfanta, nu indrazneala pacatului. Caci Iisus spune: "Indrazneste, fiule, iertate-ti sunt pacatele". Adica ceea ce te desparte pe tine de Dumnezeu. Cum te desparte?
Un mic gand pentru intelesul pacatului, o intelegere fulgeratoare, daca vreti. Prin pacat, spun Parintii, omul incearca sa-si puna un fel de nou inceput; sa se vada pe el insusi ca un fel de cauza a lui. Parca-ti pierzi constiinta originii. Originea e Dumnezeu. Si, in despartirea de Dumnezeu, e ca si cum tu ai fi propria ta origine, propria ta cauza. In egocentrismul tau, facand din tine un fel de centru. Si fiecare devenind un fel de centru - mii si miliarde de centre, haotic. Sarmanul om! De aceea Mantuitorul le spunea fariseilor, in stare de pacat, acest cuvant grav: "Voi aveti drept tata pe diavolul". Inspaimantator cuvant! E ca si cum ti-ai schimbat paternitatea. Si, vietuind tragic in filiatia diavolului, atunci, il mostenesti. Raul din tine este mostenirea lui. El care, cum zice Sfantul Maxim, este tatal rautatii. Si e starea aceasta tragica de mostenire a lui, de lipsire a adevaratei tale cauze, origini, radacini; a-ti pierde radacina - ateul, sarmanul. Stare despre care Petre Tutea spunea: vii de nicaieri si mergi nicaieri. E inspaimantator! Cuvantul, repet, al Mantuitorului, spus fariseilor: E tatal vostru.
Si atunci, cine poate salva din aceasta cadere? Mantuitorul, dimpotriva, ii spune slabanogului: "Fiule" - il scoate de sub tragismul raului. Venim la existenta prin Da al lui Dumnezeu: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra." Prin acest act dumnezeiesc, din mana Lui te nasti si vii pe lume. Iar pacatul, dimpotriva, rasadeste in tine neghina, duhul rautatii. In pacat te vezi adus de la nefiinta la fiinta, in timp. Se invecheste faptura ta, se ruineaza, apar slabiciunile, bolile, apare moartea. Nu ai de ales: Sau originea mea e in Dumnezeu, sau pacatul, cum spun Parintii, rasadeste in mine, in Adam intai, un fel de alta origine.
Revenind in fata Mantuitorului, cu cei patru oameni credinciosi - "vazand credinta lor", spune Evanghelia - il reinstituie pe slabanog si-i zice "fiule". Il scoate din mostenirea unde l-a dus demonul care l-a facut paralitic. Deci paralizia lui era tocmai mostenire demonica. Scripturile ne incredinteaza de aceasta legatura intre rau (pacat) si orice slabiciune umana, orice ruina, si moartea insasi. Toate acestea sunt opera a raului.
Omul in lumina s-a nascut si a luat cunostinta de existenta lui. Caci stii de tine dupa ce existi; nu existi prin tine, nu esti tu cauza, orignea, ci Dumnezeu. Si ai, atunci, sentimentul vesniciei tale, impreuna cu lumina divina. Iar raul, dimpotriva, te arunca in paralizie. Daca omul ar fi ramas in lumina neincetat, si trupul lui ar fi fost patruns neincetat de lumina vesnica a Dumnezeirii. Asa cum chiar dupa cadere s-a aratat in Moisi, cand a primit Legea de pe Sinai: fata lui stralucea. Sau sfantul Ilie, pe care-l vom pomeni saptamana aceasta: S-a urcat Ilie in carul de foc; cum spune Sfantul Maxim, pe caii de foc ai virtutilor - credintei, nadejdii, dragostei, bunatatii, pacii, darurilor dumnezeiesti. Aceasta este realitatea originala si realitatea viitoare a omului.
Si, iubitilor, boala, suferinta umana, indeosebi sub aceasta stare a necredintei, a despartirii de Dumnezeu, din care vine neputinta si moartea, e in legatura cu pacatul. Acolo-i radacina suferintei. De aceea Iisus ii spune: Fiule, te scot din casa nefericita a celui ce este tatal rautatii; din mostenirea lui te scot. Te aduc pe tine iarasi in casa Parintelui ceresc, Eu care am adus rugaciunea aceasta: "Tatal nostru" - al tuturor. El, Care va spune prin dumnezeiescul Pavel ca in Tatal ceresc e originea intregii parintimi, paternitati (patria, in limba greaca). Veti gasi tradus: numele fiecarui neam din cer si pe pamint. Dar nu simplu numele, ci parintimea, paternitatea, e in Tatal ceresc, originea intregii paternitati sau parintimi din cer si de pe pamant. i atunci, asa zice Mantuitorul: Fiule, te readuc in casa Parintelui ceresc, Eu care am coborat de acolo pentru tine. Si adauga: Iertate sunt pacatele tale. Vindecat esti de aceasta despartire, instrainare de Tatal, prin Fiul, Care, iata, sta in fata ta, in Duhul Sfant. Duh prin care acesti patru barbati te-au purtat, in credinta lor - dar intre darurile supreme ale Duhului Sfant, maica virtutilor, cum o numesc Parintii, pentru ca e generatoare a tuturor virtutilor.
Si cand Iisus rosteste acest cuvant: Iertate sunt pacatele tale. Esti acum, din lumea pacatului, in lumea harului, a iubirii. Dar, cum Sfantul evanghelist Marcu descrie mai pe larg, "erau acolo unii dintre carturari, care sedeau si cugetau in inimile lor: Pentru ce vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate ierta pacatele, fara numai Unul Dumnezeu? Si indata cunoscand Iisus, cu duhul Lui, ca asa cugetau ei in sinea lor, le-a zis: De ce cugetati acestea in inimile voastre?" (Marcu 2, 6-8).
Hula, blasfemia, era cel mai grav pacat, iubitilor, la adresa Dumnezeirii. Pacatul, totdeauna, trebuie s-o stim, e un act nefericit al vointei demonului si omului, al vointei noastre fata de Dumnezeu, fata de legea, ordinea dumnezeiasca, randuiala sfanta dumnezeiasca, armonia dumnezeiasca. De aceea Psalmistul spune: "Tie unuia am gresit, ce-i rau inaintea Ta am facut, asa incat Tu esti drept in judecatile Tale si in hotararile Tale cu totul curat." (Ps. 50). Raul, pacatul e in faptura, nu in Dumnezeu. Cand zice Iisus: Iertate sunt pacatele, ei gandesc: Daca pacatul e impotriva lui Dumnezeu, cine poate sa-l ierte afara numai de Dumnezeu? Si atunci cum spui Tu: Iertate-ti sunt pacatele? Vor spune alta data, in dialog cu Iisus: Tu te faci pe Tine Dumnezeu? Iar osanda din ceasul judecatii Mantuitorului stim care a fost. Caci a zis atunci sinedriul: Noi lege avem, dupa legea noasra trebuie sa moara pentru ca S-a facut pe El fiu al lui Dumnezeu. Acesta era pacatul capital, de moarte. Intelegem acum de ce gandeau astfel. Iisus citeste in gandurile lor.
De ce cugetati cele rele in inimile voastre? Si aici ni se devzaluie una din adancimile Evangheliei: Pe de o parte, ei se incredintau si judecau in dreptatea lor: "Unul este Dumnezeu, sa nu-ti faci nici un fel de asemanare, in cer sus, jos pe pamant sau sub pamant." – Sa nu te inchini la nimic altceva decat unicului Dumnezeu. Aceasta era judecata lor. De aceea, privindu-L pe Iisus in fata, care spune: Iertate-ti sunte pacatele, spuneau: Huleste Iisus. Aici era suferinta lor tragica: Nu simteau dumnezeieste, nu simteau in Hristos prezenta Dumnezeirii. Acest pacat inspirat de demon ne pandeste pe toti: a nu simti dumnezeirea in Hristos si a nu simti dumnezeirea impartasita si noua, inca de la suflarea divina de viata in Adam, de la harul pe care-l primim fiecare in taina Sfantului Botez si in toate sfintele taine. Citam mai ieri pe Ioan Scararul, ca nesimtirea e moartea sufletului inainte de moartea trupului.
Sarmanii farisei si caruturari de fata, pe de o parte incercau sa-L preamareasca pe Dumnezeu Tatal: Tu esti unicul Dumnezeu, dar intr-o transcendenta absoluta, dincolo de orice comunicare cu Dumnezeu in afara de Lege. Stiuau ca Legea a fost data de la Dumnezeu si au simtit si ei stralucirea luminii divine in lege pe fata lui Moisi. Dar erau si alte marturii in Vechiul Testament, tot de la Moisi, care spusese: Alt prooroc va voi da voua - acela care va fi cu voi in veac. Si mai mult decat atat, acest cuvant unic din proororul Isaia, cand spune, vestind regelui Ahaz: "Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste fiu si vor chema numele Lui Emanuel - cu noi este Dumnezeu" (Isaia 7, 14). Deci, daca ei ar fi luat aminte la Moisi, la toti proorocii si indeosebi la acest numit evanghelist al Vechiului Testament, Isaia, ar fi inteles: Dumnezeu cu noi, deci coborarea lui Dumnezeu la om.
Spuneam, comparand credinta cu urcarea pe un munte, ca nu in varful muntelui este capatul acesteia, ci dincolo, mai presus de toata faptura, in inima Dumnezeirii. Tot asa, Dumnezeu nu numai ne depaseste, ci este transcendenta absoluta, a infinitului, a vesniciei, a necreatului. Dar, o data cu aceasta transcendenta a realitatii vesnice este si coborire la noi in iubire. Cum se zice, este si imanenta, adica venire la noi. Si aceasta o vedem din faptul insusi ca ne-a zidit din vointa Lui, din puterea Lui din intelepciunea Lui, din iubrea Lui.
Aceasta nu intelegeau carturarii si de aceea ziceau ca Iisus huleste zicand: Iertate sunt pacatele tale. Iisus izgoneste si frica si despartirea, surpa zidul dspartirii noastre. O, Doamne, sa-l simtim mereu! Cum tot proroocul spune: pacatul ridica un zid intre noi si Dumnezeu. Si Iisus asa savarsea atunci: Iertate-ti sunt pacatele. Ei, sarmanii, nu intelegeau ca acolo e nu numai omul, ci Omul in care a coborat Dumnezeu si S-a intrupat din sanul Fecioarei – Dumnezeu-Omul. Din acest cuvant – Fiule, iertate-ti sunt pacatele – se desprinde si intelegerea acestei taine.
Si de aceea, iubitilor, este o legatura negraita intre aceasta a sasea duminica dupa Rusalii si amintirea Sinoduli IV de la Calcedon, trecuta in calendar tot pentru ziua de astazi. Caci Iisus, iertand, Se arata ca Dumnezeu, caci numai El poate ierta pacatele, cum de altfel intelegeau si fariseii. Aceasta a fost tema de la Calcedon: Unirea in Iisus Hristos a Dumnezeirii si a omenitatii. Indraznesc, dupa a mea putina socotinta, a spune ca acea hotarare de la Sinodul de la Calcedon ar trebui sa o stim asa cum stim Crezul. O asemenea valoare are marturia. Mai ales ca, pentru aceste marturii ale sinoadelor ecumenice a fost lupta, suferinta, opozitie. Stim cum Arie se opunea marturisiirii ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, nascut din Tatal, nu facut, de o fiinta cu Tatal, Dumnezeu adevarat si om adevarat. Si dupa marturia de la Niceea, din 325 (sub Constantin cel Mare), prima parte a Crezului, pana la marturia Duhului Sfant, urmand ca la 381, la al doilea Sinod (sub Teodosie cel Mare), sa se alcatuiasca partea a doua a Crezului: "Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, care din Tatal purcede...", asa cum toti marturisim. Apoi, la 431, s-a tinut Sinodul de la Efes, in care s-a marturisit: Fiul lui Dumnezeu S-a coborat din cer si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria. Si unde sa odraslit aceasta unire, intrupare de la Duhul Sfant si din Fecioara, inomenirea, intruparea? - In sanul Fecioarei. Sa pastram ca pe un dar sfant ideea, pentru ca unii crestini – in felul lor, caci sunt separati de Biserica – nu inteleg cum cu adevarat Maica Domnului e Nascatoare de Dumnezeu. Pentru ca unirea intre Dumnezeire si omenitate unde s-a facut? - in sanul Maicii Domnului. Ea a nascut pe Dumnezeu-Omul, pentru ca de acolo se odraslise. Intelegem adevarul si logica acestui fapt.
Deci la Efes a fost statornicita credinta in Nascatoarea de Dumnezeu. Dar inca de la Efes se urzisera neintelegeri: Cum, in sanul Fecioarei s-a unit Dumnezeirea si omenitatea, dumnezeiescul si omenescul? Cum s-au unit cele doua naturi, divina si umana? S-au alcatuit doua tabere: una din ele, potrivit Scolii din Antiohia, credea ca in Hristos sunt doua naturi: si divina si umana, care s-au unit dupa buna vointa, cum ziceau ei, moral. In ce inteles? Mai ales Nestorie, ajuns patriarh al Constantinopolului, spunea: S-au unit, dar moral; omul din Hristos, prin natura Sa umana a curatit raul, si pe cruce a suferit ca om. Din aceasta cauza erau impotriva marturiei Nascatoarei de Dumnezeu. El era pentru "Nascatoare de Hristos". Dar nu intelegea. Era deci aceasta tabara, aripa slabanoaga. Si mai era si cealalta, care sustinea ca Persoana lui Dumnezeu-Cuvantul si-a unit firea omeneasca si a contopit-o in El. Deci o parte marturiseau cele doua naturi, fiecare in firea ei, iar cealalta parte socoteau ca cele doua naturi s-au unit in persoana lui Dumnezeu intr-atat incat Fiul lui Dumnezeu a contopit in persoana Lui si firea umana; n-a mai ramas in identitatea ei. De aceea se numeau unii nestorieni sau dioprosopieni (doua naturi, doua persoane), iar altii monofiziti - o singura fire. Nu intram in amanunte, dar ideile trebuie sa le stim, pentru ca au o insemnatate capitala.
Nu ajungeau, deci, la un acord, si s-a mai tinut un sinod la Efes, in 448. Indeosebi cei de la Alexandria erau impotriva celor de la Antiohia: cum doua naturi? Natura umana s-a unit cu cea divina pana la contopire, ziceau ei. La sinod, prezidat de Flavian al Constantinopolului, erau trimisi delegati ai papei Leon I, cu o scrisoare de marturie a credintei. Iar cand delegatul episcopului Vasile al Seleuciei a citit din scrisoarea acestuia: "Iar noi adoram pe Unul domnul nostru Iisus Hristos, cunoscut in doua firi (divina si umana)", cineva a inceput sa strige: Cuvantul acesta a tulburat Biserica. Pe cel ce zice doua firi taiati-l in doua. Cel ce zice doua firi e nestorian: despicati-l in doua. Si atunci s-au ridicat toti. Din partea Egiptului, a Alexandriei, venise si un staret, Barsauma, care avea niste parabolani cu el (cei care se ocupau indeosebi de bolnavi, dar erau si pregatiti sa lupte), si care au ridicat ciomegele si au inceput sa loveasca in ceilalti. Cum spunea parca Andre Malraux: Numai omul se bate pentru idei. S-au batut atunci, nefericitii de ei – batalie in buna regula. Atat de lovit a fost patriarhul insusi, Flavian al Constantinopolului, incat dupa trei zile a murit; pe drum, catre locuinta lui.
Intelegem atunci cum, in felul lor, au aparat credinta. Si cum s-a nascut dreapta credinta prin sange, prin jertfa, prin lupta. Poate asa intelegem si formele de razboi sangeroase din ziua de astazi, pentru credinta. Sunt implicate si celelalte elemente: economic, social, politic. Dar adanc, adancul adancimilor e adevarul divin al omului. De aceea si imparatul de atunci, Teodosie, fiind mai slabanog, era atunci si batran (era anul 448, iar in 449 a murit), si atunci toti, si oamenii Bisericii, si oamenii politici din vremea aceea s-au gandit sa restaureze ordinea, intai cea duhovniceasca. Si atunci, intrucat sora imparatului, Pulcheria, o femeie credincioasa, pomenita si in calendar, au casatorit-o cu seful armatei - Marcian, un general, se intelege. Si amandoi credinciosi au hotarat adunarea Sinodului de la Calcedon, in 451.
S-au adunat 630 de episcopi – cea mai mare adunare de episcopi din vremea aceea, din toata lumea. S-au rugat si au ajuns la pace. S-a tinut la Calcedon adunarea lor in Biserica Sfanta Eufimia (pe care am praznuit-o zilele acestea, la 11 iulie). Ea s-a savarsit din viata in octombrie, dar e trecuta la 11 iulie pentru credinta ei. Aceasta fecioara care suferise in timpul lui Diocletian, ea impreuna cu un grup de tinere facand un fel de asezamant monahal, se retrasese din lume. Dar ostasii, sarmanii de ei, pusi la cale de altii, de stapanii lor, au prins acest grup de fecioare, iar pe Eufimia au chinuit-o inspaimantator. Iar ea si-a pastrat, in curatia constiintei inimii ei, in mersul ei catre desavarsire, incat savarsindu-se din viata ca fecioara si martira, acolo la Calcedon avea o biserica unde au fost asezate moastele ei si s-au savarsit minuni. Caci, spune traditia, ca pe moastele sfintei au fost asezate doua marturii: ale ereticilor si ale credinciosilor.
Si cand, dupa trei zile, au cercetat, au gasit pastrata curata marturia dreptei credinte - aceasta o spune Viata sfintei. Istoria ne marturiseste urmatorul lucru: Din grupul celor 630 de episcopi a fost aleasa o delegatie, in frunte cu Anatolie patriarhul Constantinopolului, Juvenalie de la Ierusalim si altii si delegatii Papei. Au intrat in Biserica sfintei Eufimia si acolo s-au rugat, si in starea aceea sfanta de rugaciune a fost odraslit acest text, acest cuvant, aceasta dogma, aceasta marturie de la Calcedon. Repet, in ce stare de har, de rugaciune a fost alcatuita credinta, dogma. Ca ei, dupa ce au alcatuit textul, au iesit din biserica pe la moastele Sfintei si au citit, in auzul celor 630 de episcopi, a comisarilor imperiali, deci a factorilor si religiosi si politici, care raspundeau de conducerea imperiului la acea vreme, cand imperiul era una, de la Insulele Britanice pana la hotarele Persiei si ale Indiei.
Si au zis: “Urmand Sfintilor Parinti, noi invatam si marturisim cu totii pe Unul si acelasi Fiu, pe Domnl nostru Iisus Hristos, desavarsit in dumnezeire si desavarsit in omenitate, Dumnezeu adevarat si om adevarat, avand suflet rational si trup, deofiinta cu Tatal, dupa dumnezeire, si deofiinta cu noi, dupa umanitate, fiind intru toate asemenea noua, in afara de pacat. Ca Dumnezeu s-a nascut mai inainte de toti vecii din Tatal, dupa dumnezire, iar ca om s-a nascut in zilele cele de pe urma pentur noi si pentur mantuirea noastra din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu – Teotokos, Unul si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si nedespartit, deosebirea firilor nefiind nicidecum disrusa prin unire, pastrindu-se mai ales insusirea fiecareia si inlnindu-se impreuna intr-o singura persoana si un singur ipostas, nu in doua persoane, impartit sau despartit, ci Unul si acelasi Fiu, Unl Nascut, Dumnezeu-Cuvantul, Domnul Iisus Hristos. Asa ne-au invatat mai inainte despre El proorocii si Insusi Domnul nostru Iisus Hristos si asa ne-a transmis Simbolul parintilor nostri.
Neamestecat si neschimbat, adica nu se amesteca o fire cu alta, cum ziceau alexandrinii ca firea dumnezeiasca a absorbit-o pe cea omeneasca. Neimpartit si nedespartit, adica nu se impart firile, cum ziceau antiohienii, ci se unesc. Unirea aceasta dumnezieasca, asa cum Dumnezeu o stie si toti o simtim. Pentru ca deosebirea firilor nu desfiinteaza, in nici un fel din cauza unirii, ci se salveaza proprietatea fiecarei firi, concurgand amandoua – cea divina si cea umana – intr-o persoana si un ipostas; persoana nu din doua firi, ci in doua firi. Ele curg in El, in unica persoana a Domnului nostru Iisus Hristos.
Aceasta era, iubitilor, marturia lor atat de luminoasa. Si iata de ce Iisus Hristos este Icoana, Modelul omului: Modelul nostru e Dumnezeu-Omul, nu omul simplu. El a luat toate ale noastre (“ce nu e luat nu e vindecat, spusese Sfantul Grigorie Teologul) afara de pacat. El n-a avut pacat, dar a luat pacatul nostru, din iconomie. Adica din pacat – care consta in placere si durere – a luat durerea, a luat Crucea. Si in Cruce a ucis pacatul, prin Inviere. Si tot Sfantul Grigorie Teologul spune ca Fiul lui Dumnezeu ne cheama ca, asa cum El s-a facut om, si noi sa ne inaltam catre Dumnezeire. Va zice mai tarziu si Maxim Marturisitorul: Dumnezeu nu pentru El, ci pentru noi a savarsit coborarea Lui la noi si pe cat a coborat la noi, pe atat ne inalta pe noi catre El.
Si atunci, ce inteles adanc urmeaza din taina aceasta a Calcedonului: Parintii au marturisit la acest sinod, ca in Iisus Hristos, care se afla in fata slabanogului, era Dumnezeu-Omul. Fariseii ziceau ca huleste, pentru ca nu simteau Dumnezeirea din El, sarmanii. De aceea a trebuit atata osteneala, atata nevointa, pana la jertfa, pentru ca noi sa intelegem Dumnezeirea din El si sa ne inaltam, atunci.
Pentru ca, vedeti, in Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu este persoana, subiectul care uneste cele doua naturi – divina si umana (Sfantul Maxim va spune ca e ipostas compus, in intelesul ca firea umana intreaga, suflet si trup e in El), in timp ce in om, creat dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectiva asemanarii cu El, subiectul, persoana este omul. E taina adanca ce ne dezvaluie adevarul omului. In Hristos persoana care gandeste, care decide e Dumnezeu. E Fiul lui Dumnezeu; in om, persoana care gandeste e persoana creata a omului. Persoana dumnezeiasca a Fiului lui Dumnezeu si-a unit si natura umana, intr-un ipostas. Deci in Hristos sunt doua naturi – divina si umana. Si, dupa chipul Lui fiind creati, si in noi sunt doua lumi: lumea creata si lumea harului necreat.
E si in noi ceva dumnezeiesc dintru inceput. Ni s-a dat gandirea, care-i cuget dincolo de toate fapturile. Cum spuneam, dupa Patriarhul Calist: Orice faptura se misca in jurul ei; numai mintea omului se misca fara sfarsit, pana la Dumnezeu, dincolo de fapturi. Nu simtim in noi dorinta neincetata de un progres nesfarsit, de o cunoastere nesfarsita, de o perfectiune nesfarsita? De unde este aceasta dorinta in om? Nu tocmai din ce a daruit Dumnezeu dintru inceput omului, creandu-l dupa chipul lui Hristos, in care sunt doua naturi: divina si umana? In mine sunt doua lumi: natura mea creata si harul dumnezeiesc, daruit la zidirea omului si prin care tind catre o tot mai mare asemanare cu Dumnezeu.
Si, cum spune atat de frumos Diadoh de Foticeea, cel ce iubeste pe Dumnezeu intru simtirea inimii nu inceteaza sa doreasca dupa lumina cunostintei, si asa petrecand in trupul sau, omul calatoreste, datorita dragostei, afara din el, miscandu-se necontenit cu sufletul catre Dumnezeu. Asa calatorim, neincetat, din aceasta chemare.
La Capernaum se arata Dumnezeirea unita cu omenitatea in fata slabanogului; asa cum se arata in fata oricarui slabanog din ziua de astazi. Ceea ce s-a marturisit ulterior la Calcedon. Caci Dumnezeirea, in omenitatea din Hristos, spunea slabanogului: “Iertate-ti sunt pacatele (…). Caci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt pacatele tale, sau a zice: Scoala-te si umbla? Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului pe pamant a ierta pacatele, a zis slabanogului: Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta. Si, sculandu-se, s-a dus la casa sa. (Matei 9, 2-7). Am putea spune ca, prin darul vindecarii pe care l-a primit, slabanogul a descoperit intr-un fel in el insusi taina marturisita la Calcedon. Pentru ca harul lui Dumnezeu i-a dat putere, l-a ridicat, si-a luat patul, a mers la casa lui, in care el L-a preamarit pe Dumnezeu. Si locul acela s-a transformat intr-o casa dumnezeiasca. Toti laudau pe Dumnezeu.
Simteam nevoia sa dezvalui aceasta marturie sfanta pe care am vazut-o in calendar, s-o fac cunoscuta in timpul nostru, sa ne stim, sa cunoastem cu adevarat credinta noastra, adevarul omului. Precum in Hristos sunt unite aceste doua naturi, doua firi – a cerului si a pamantului, in unica Persoana, unica constiinta, dumnezeiasca, asa si in om este acea constiinta care depaseste firea – persoana umana. Sfintii Parinti au definit conceptul persoanei. Toti ganditorii sa ia cunostinta: Omul e persoana; in el constiinta depaseste limitele trupului, ale marginitului, si se inalta pana la lumea divina. Omul e zidit, dar dupa chipul lui Dumnezeu. Si asa noi toti, atunci, marturisim in Iisus Hristos pe Dumnezeu-Omul, venit pentru a noastra mantuire, iar in om constiinta noastra in chemarea ei de a se implini, dupa chipul lui Dumnezeu si in nesfarsita asemanare cu Dumnezeu. Fapt simtit in orice act al nostru ca persoana din doua lumi: din lumea harului dumnezeiesc si a firii noastre omenesti. Numai asa putem lucra cu adevarat – in sfintenia noastra, in rugaciunea noastra, in orice lucru al nostru, in stiinta, in arta, in eroismul moral, in orice fapta buna – din lumina aceasta dumnezeiasca a Persoanei Lui in doua lumi. De aici vine taina zidirii omului, taina Calcedonului.
In lume avem aceste trebuinte ale trupului - de mancare, de bautura, de inmultire a neamului omenesc, ca si celelalte specii. Dar, deodata, in rugaciune sau in biserica, nu simtim noi ca depasim laturile acestei lumi? Simtim ca trecem dincolo, pe un alt plan. Ca deodata se deschid aripile noastre, cugetarea noastra, cuvantul rugaciunii noastre. Eu simt atunci ca inaltandu-ma, rostind Tatal nostru, rostind Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, rostind Imparate Ceresc, Duhul Adevarului, care pretutindenea esti si toate le plinesti, simt ca trec dicolo de lumea celor create, dincolo de lumea mortii, dincolo de lumea marginita a raului, a ruinii, a slabiciunii, a certurilor, a vrajbelor si trec, prin rugaciune, in lumea fara de hotar a luminii divine, a iubirii divine, a vietii divine, a nemuririi. Macar pentru o clipa in rugaciune eu simt cu firea mea iluminata de har dupa taina lui Hristos, Dumnezeu si Om, dupa marturia Calcedonului, ca imi deschid aripile si macar pentru o clipa… Cum am trait si astazi Sfanta Liturghie, la auzirea Evangheliei, la primirea Impartasaniei si a oricarei rugaciuni. Ajuta-ne, Doamne, asa sa ne simtim adevarul nostru, dupa chipul Tau, Dumnezeu adevarat si Om adevarat, cu rugaciunea catre Tine, catre Maica Ta Nascatoare de Dumnezeu si cu toti sfintii. Amin. Amin. Amin.
Parintele Constantin Galeriu
