Ne-am obisnuit cu totii, deja, cu acest obicei specific Sarbatorilor de iarna de a primi vizita preotului in casele noastre in ajunul Nasterii Domnului si in ajunul Bobotezei.
Obiceiul a devenit o traditie de mare folos duhovnicesc, atat pentru slujitorii Bisericii, cat si pentru credinciosii ei, atat pentru cei de la oras, cat si pentru cei de la sate.
Pe de o parte, acest folos reciproc consta in comunicarea directa a mesajului sarbatorilor printr-o comuniune calda, intru bucurie, fata catre fata, intre membrii clerului si membrii Bisericii.
Dorinta de a intalni preotul si de a-l primi in casa in aceste zile se manifesta la marea majoritate a credinciosilor cu foarte mare ardoare, intrucat multi considera ca este o zi speciala si datorita importantei Sarbatorii, dar si pentru motivul ca, momentul este pentru foarte multi singura ocazie de peste an cand intra preotul in casa lor.
Intrand "omul lui Dumnezeu" in casa, odata cu el intra si Cel pe care-L vesteste, moment cand timpul parca sta pe loc, iar cerurile se deschid pentru a privi Cel Preainalt in casa si in sufletele celor care au deschis usa trimisului lui Dumnezeu, care este preotul.
Pe de alta parte, aceasta vizita pastorala ocazionata de cele doua Praznice imparatesti ofera prilejul pastorilor de a-si intalni fiii si fiicele duhovnicesti, de data aceasta in casele lor, nu in Casa Domnului, in bisericile cele mici de acasa, unde locuiesc familiile lor, nu in Biserica cea mai mare, unde locuieste Dumnezeu si unde se aduna intreaga obste a credinciosilor ce formeaza marea familie a "fratilor si surorilor Domnului", casnicii Lui de pe pamant.
Aceasta iesire in afara Bisericii a slujitorilor sfintelor altare de a vesti lumii doua evenimente majore din istoria mantuirii, Nasterea Mantuitorului si Botezul Domnului nu este altceva decat implinirea unei porunci data acestora de catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos "de a propovadui Evanghelia la toate neamurile" (Marcu 16:15), dimpreuna cu toate celelalte adevaruri si invataturi descoperite de Dumnezeu pentru a fi aduse la cunostinta tuturor oamenilor.
Sarbatorile crestine din preajma Anului Nou sunt sarbatori ale bucuriei, bucuria ca a venit in lume Fiul lui Dumnezeu, ca S-a nascut din Fecioara Maria Mantuitorul lumii si ca la Boboteaza, Fiul este aratat de Dumnezeu-Tatal cu glas de tunet din cer si prin pogorarea Duhului Sfant.
Aceste adevaruri le vestesc si preotii cu mare bucurie, cantand troparele Nasterii si Botezului Domnului cand merg cu icoanele celor doua Praznice, in zile diferite, dupa caz, binecuvantand si sfintind cu aghiazma casele credinciosilor.
Este specific bucuriei atunci cand pune stapanire pe sufletul cuiva sa fie impartasita tuturor; de aceea, este o intalnire a bucuriei, bucuria celor care vestesc si bucuria celor care primesc cu bucurie vestea.
Aceleasi bune vestiri le aduc si colindatorii care canta colinde umbland pe ulitele satelor ori batand pe la usile crestinilor de la orase.
Toti acestia intregesc tabloul Sarbatorilor, aidoma descrierilor biblice prin corespondentele ce se pot stabili intre personaje. Acolo avem magii de la Rasarit, pastorii si ingerii care cantau binevestind, iar aici avem preotii si colindatorii, care fac acelasi lucru.
Mantuitorul si ieri si azi le spune tuturor aceleasi cuvinte: "Cine va primeste pe voi, pe Mine ma primeste, adica pe Cel care va trimis pe voi, si cine asculta de voi, de Fiul asculta si de Cel care L-a trimis pe Fiul in lume, adica pe Dumnezeu-Tatal" (Luca 10,16).
Faptul ca sarbatorile de iarna, din lunile decembrie si ianuarie, iata sunt una la sfarsit de an, anume praznicul Nasterii Domnului, iar cea de-a doua, respectiv la inceput de an, anume Sarbatoarea Bobotezei, arata ca prezenta preotilor in mijlocul familiilor crestine este de bun augur, din foarte multe motive.
O explicatie are temei in convingerea ca, orice inceput si sfarsit de lucrare este bine sa primeasca binecuvantarea lui Dumnezeu. Impreuna cu Dumnezeu incepem si sfarsim ziua, luna, anul si orice alta lucrare omeneasca.
Un alt motiv il constituie iesirea la propovaduire a trimisilor lui Dumnezeu, care nu se poate face numai din amvonul Bisericii, ci si oriunde in alta parte unde vietuiesc crestini.
Aceasta lucrare este o prelungire carismatica, dar si misionara atat a lucrarii personale a preotului in raport cu pastoritii sai, dar si o extrapolare a lucrarii Bisericii, in general, ce are in vedere implicarea ei sociala in viata comunitatii.
Pe de o parte, preotul are prilejul sa-si desavarseasca cunoasterea si apropierea fata de fiii sai duhovnicesti, le poate aduce mangaiere sufleteasca celor intristati de propriile necazuri si boli, ii poate intari in credinta pe cei descurajati de problemele vietii sau le poate ridica moralul celor slabi la suflet, ii cunoaste pe cei care s-au departat de Biserica ori ii poate cerceta si aduce la staulul ei si pe acei credinciosi pe care-i numim din aceasta pricina, "oi ratacite".
De asemenea, preotul ca purtator de daruri ale Duhului Sfant si sfintit slujitor al lui Dumnezeu se arata pe sine si sfintit slujitor al oamenilor, binecuvantandu-le casele si stropindu-i pe credinciosi cu aghiazma pentru alungarea duhurilor rele si a raului din casa ori a intinaciunilor din viata lor.
Prezenta unsilor Domnului in casele crestinilor, este in fapt nevazut, o prezenta a Insusi Celui vestit de acestia, atat prin prezenta personala a slujitorilor Sai, prezenta purtatoare a harului divin, cat si prin Icoana Praznicului, apoi si prin cantarile specifice sarbatorilor anuntate, dar si prin intermediul unor scurte rugaciuni si binecuvantari, care se rostesc cu acest prilej de catre preot, binestiind ca, lucrarea Bisericii si a preotului este insasi lucrarea lui Hristos in lume. "El este Cel ce aduce si se aduce, Cel ce se imparte si nu se desparte " si pe toti ii sfinteste.
Asadar, mersul cu Ajunul este un schimb reciproc de daruri intre preoti si credinciosi, preotul isi asaza harul si binecuvantarea sa peste sufletele celor care-l primesc cu bucurie, aducand si de Sus o anume prezenta spirituala si cantare ingereasca, iar credinciosii isi deschid usa sufletului si a casei, pentru a patrunde o lumina lina divina si o raza cereasca, ce aduce in minte si in inimi, o intelegere luminoasa a semnificatiilor Praznicului si o traire duhovniceasca a momentului si a evenimentului vestit.
Bineinteles ca si preotul ia la cunostinta nevoile spirituale si materiale ale familiilor crestine, despre felul cum traiesc si se inteleg membrii acestor familii, putand in acest fel sa afle care credinciosi au posibilitati mai mari financiare si care ar putea ajuta pe cei mai saraci din comunitate sau care ar putea sprijini intr-un fel sau altul activitatile Bisericii, ale parohiei din care fac si ei parte.
Prin urmare, Praznicele vestite de preoti in Ajunul lor constituie o impartasire intru bucurie si o comuniune a darurilor pe care Dumnezeu le-a daruit tuturor, iar intalnirea dintre preoti si credinciosi devine astfel o inainte-praznuire liturgica, in afara zidurilor Bisericii, dar in comunitate, ca extensiune misionara concretizata prin prezenta si comuniune a preotului cu fiecare si a tuturor cu Dumnezeu.
Pr. Alin-Cristian Preotu