IOAN VASIU: Prietene Victor Teișanu, am debutat amândoi în aceeași perioadă, numele noastre intersectându-se pentru prima dată în suplimentul literar-artistic PRELUDIU al Scânteii Tineretului, prin anii 1960/1975. Ce amintiri mai păstrezi de atunci?
VICTOR TEIȘANU: Îmi amintesc că exista o efervescență printre condeiele tinere, mult diferită de ce se întâmplă azi. Atmosfera părea animată de un fel de romantism, unul de bună calitate, provocat poate și de constrângerile unui regim politic aberant. Competitorii literari nu se canibalizau între ei. Ba chiar se stabileau legături durabile, fără teama intrigilor și lucrăturilor subterane, izvorâte din bizare ambiții hegemonice. Mai țin minte că Preludiu, suplimentul literar din 18 februarie 1967 al unui ziar central, mă premiase în cadrul unui concurs național pentru elevi. Drept urmare, vara, când încă nu împlinisem 17 ani, am fost invitat în Tabăra de creație literară, la Bușteni, destinată elevilor, prima de acest fel. Veniseră talentele școlărești din toată România, toți sub bagheta unui distins mentor al momentului, profesorul Tudor Opriș. Printre participanți am cunoscut-o atunci și pe Doina Uricariu, viitoarea importantă poetă și autentic simbol cultural. Acolo, la Bușteni, am primit în final Premiul I pentru poezie. Fapt consemnat și într-o antologie, Excelsior, editată cu acest prilej și cuprinzând textele celor remarcați în zilele de tabără. O consecință benefică: Ion Horea, care vizitase tabăra, îmi publica în aceeași vară câteva poeme în Gazeta literară. Mai mult, legat tot de poezia talentelor din școli, în 1969 apărea la Editura Tineretului volumul antologic Tineri poeți, în prefața căruia Eugen Simion mă menționa printre cei cu șanse într-un viitor literar. Dar viitorul meu literar s-a construit greu și doar parțial, din cauza firii mele eminamente sceptice și lipsită din naștere de spirit ofensiv, atât de necesar inclusiv pe tărâmul artei.
I.V.: În care reviste literare ai publicat de-a lungul anilor?
V.T.: La începuturile mele literare contactarea unei redacții, dacă erai necunoscut, presupunea insistență și chiar aranjamente de culise. Am fost și am rămas lipsit de vocație în acest sens. Așa că am publicat sporadic și nesemnificativ în Iașul literar, Cronica, România literară, Argeș, Ateneu, Luceafărul. Iar după 1989 mi s-a părut că relevanță, cât de cât, pot avea doar cărțile, și aproape deloc niște colaborări la reviste care astăzi, din păcate, sunt ca și ignorate de publicul nostru. Prezența mea în reviste este deci iarăși intermitentă, mai mult cu comentarii critice și cu precădere la Hyperion-ul din Botoșani.
I.V.: Când și la ce editură ai debutat? Câte volume ai publicat până acum?
V.T.: – Cum am spus deja, editorial debutasem în antologia Tineri poeți, la Editura Tineretului, în 1969, dar respectivul volum a contat prea puțin și nu am informații despre posibile ecouri în revistele vremii. Mai multe comentarii a suscitat al doilea „debut” editorial, în antologia Intonații din 1989, scoasă de editura ieșeană „Junimea” și băgată în seamă, din câte știu, de Laurențiu Ulici, Vlad Sorianu sau botoșăneanca Maria Baciu. Textele mele făceau parte dintr-un volum care nu s-a mai tipărit la editura din Iași, deși directorul Andi Andrieș îi acordase premiul instituției sale care însemna tocmai publicarea cărții cu pricina. Și în fine, al treilea „debut” editorial, cel care, să spunem, contează, cu volumul Viața într-o frunză, s-a produs în 1994, la editura „Timpul”, condusă de poetul Cassian Maria Spiridon. Am publicat 9 volume de versuri, din care ultimul, Timpul dintre cuvinte din 2015 este de fapt o antologie de autor. În prezent, ca poet, am luat o pauză, pentru că așa simt și nu țin să scriu poezie cu orice preț. Dar, cum se știe, când un poet se oprește din drum, el devine de cele mai multe ori critic literar. Am scos deja 3 cărți de critică și istorie literară: Poeți botoșăneni de azi (2014), Cărți și autori (2017) și Viața pe rafturi (2021).
I.V.: Din care generație de scriitori (poeți) crezi că faci parte?
V.T.: Discuția pe tema generațiilor literare e complicată și niciodată cu soluții sigure și acceptate de toată lumea, inclusiv de cei înregimentați într-un fel sau altul. Dacă mi-aș căuta afinitățile, probabil țin de generația 1970, de după Nichita Stănescu. O generație mișcându-se sub semnul neomodernismului. Dar faptele de pe teren, adică textele poetice propriu-zise, constituie un amestec de influențe, încât până la urmă granițele devin arbitrare.
I.V.: Amintește, te rog, pe criticii literari care au făcut referire la creațiile tale literare.
V.T.: Despre mine s-a scris cu totul întâmplător. Niciuna din cărțile mele n-a prea zăcut pe masa vreunui critic, așteptând să fie miluită. Pentru simplul motiv că nu le-am trimis. De aceea mă pot declara mulțumit că, din întâmplare, au citit din poezia mea Alex Ștefănescu, Laurențiu Ulici, Vlad Sorianu, Ioan Holban, Emanuela Ilie, Al. Dobrescu, Dan-Silviu Boerescu sau George Bădărău, formulând în final aprecieri favorabile. N-am scris pentru critici, ci mai mult pentru mine, spre a mă cunoaște și recunoaște printre ceilalți. Poezia poate fi un bun și eficient seismograf al stărilor noastre interioare. Să nu uităm că încă anticii, prin Socrate, ne îndemnau la autocunoaștere. În ce mă privește, m-am bucurat mai mult de interesul confraților întru poezie (printre ei, și tu, prietene Ioan Vasiu), care m-au copleșit cu judecăți măgulitoare: Nicolae Dabija, Horațiu Ioan Lașcu, Liviu Antonesei, Cassian Maria Spiridon, Lucia Olaru Nenati, Valeriu Stancu, Th. Damian, Gellu Dorian, Florentina Toniță, Lucian Alecsa, Dumitru Țiganiuc, Petruț Pârvescu, Mircea Petean.
I.V.: Care sunt cele mai importante premii literare pe care le-ai primit?
V.T. : Am fost de multe ori, în tinerețe, premiat la competiții literare regionale. Nu încerc să le enumăr pentru că nu cred că ar mai interesa pe cineva. Să menționez însă Premiul de excelență pentru întreaga activitate literară conferit de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Iași, în septembrie 2015, și de la Chișinău, Diploma de Laureat al săptămânalului „Literatura și Arta” – 2018, pentru Critică literară. În rest, iată poziția mea cu privire la premii literare și recunoștința posterității: „Trezit din somnul de veci / după mai multe secole, poetul / constată ignorarea sa deplină / în mai toate mediile culturale // scârbit de academie / de școli și de librării, el coborî / atunci în viața de toate zilele / ca să caute urmele artei sale // și inima îi veni la loc / pentru că aici râurile și pomii / diminețile și mai ales înserările foloseau / la tot pasul citate din opera sa.”
I.V.: Ai lucrat mulți ani ca bibliotecar. În ce măsură te-a ajutat această frumoasă profesie, ca scriitor?
V.T.: – Trebuie să recunosc noblețea meseriei de bibliotecar. Te copleșește numai și gândul că însuși Eminescu a fost câtva timp în această profesie. În ce măsură te ajută însă viața între cărți în cariera de scriitor? Firește, mult mai mult decât, să zicem, dacă erai acar într-o gară mare sau contabil în administrație ori economie. Dar nu decisiv. Decisiv ești doar tu însuți, cu condiția să poți.
I.V.: Ce proiecte ai acum pe masa de lucru?
V.T.: Niciun fel de proiecte. Mi se pare că l-aș sfida pe Dumnezeu dacă mi-aș face planuri. Nu mă consider stăpân nici măcar pe ziua de azi, nici chiar pe clipa care urmează. Scriu, cât mă mai simt valid, comentarii critice și din când în când pagini de istorie literară pentru revista Hyperion din Botoșani. Poate, într-un viitor incert, și poezie. În rest, le doresc tuturor celor care mă cunosc sau nu mă cunosc, sănătate și iertare de păcate.
Un interviu de Ioan Vasiu / Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România