Trei Zeițe pe scena de la Botoșani, într-un spectacol în care viața bate teatrul! (Foto, Video)

Pe 13 și 14 ianuarie 2024, pe scena Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani a fost programată premiera spectacolului „Zeițe de categoria B”, de Alexandra Felseghi, după o idee de și în regia lui Andrei Măjeri.

Trei Zeițe pe scena de la Botoșani, într-un spectacol în care viața bate teatrul! (Foto, Video)

În distribuție: Elena Ivanca (actriță a Teatrului Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca), Ioana Dragoș Gajdó (actriță a Teatrului „Regina Maria” Oradea) și Silvia Luca (actriță a Teatrului „Mihai Eminescu” Botoșani).

„Zeițe de categoria B” este, de la un capăt la altul, un spectacol-omagiu. Care doare și vindecă. Trei povești care zdruncină, dar care și eliberează deopotrivă. Un spectacol-unic pentru că urmează ”firul roșu”, autobiografic, din viața fiecăreia dintre protagoniste.



Cu publicul pe scenă, în gradenă, la un pas-răsuflare de cele trei actrițe, într-un decor minimalist și o cromatică austeră, de alb-negru, în care doar roșul aproape sălbatic al merelor sparge monotonia, spectacolul se bazează pe evoluția actoricească a celor trei actrițe (Silvia Luca, Elena Ivanca și Ioana Dragoș Gajdó) provenite din trei teatre diferite (Botoșani, Cluj și Oradea). În fapt, mai degrabă pe poveștile lor, atât profesionale cât și umane, într-un trăind pe care viața îl duce uneori până la limitele supraviețuirii. „Zeițe de categoria B” poate fi un spectacol de istorie a teatrului sau o producție demonstrativă (cu public) a artelor spectacolului. Însă ar fi prea puțin, într-un ”mult” care acoperă și descoperă ce se află dincolo de scenă.

Ioana Dragoș Gajdó, Silvia Luca și Elena Ivanca sunt trei femei care, împreună și fiecare în parte, nu-și acceptă înfrângerea sau luptă, cu toată forța, împotriva ei. Un amestec de rațiune și instinct, de răbufnire și slăbiciune, de solidaritate, în anumite momente chiar complicitate, le unește pe cele trei personaje creând sub ochii spectatorului un nou tip de femeie. Este femeia cu care te poți identifica, pe care o reconstruiești și în afara scenei, despuiată de toate artificiile actoricești.

Impresionant, în spectacolul lui Andrei Măjeri, este faptul că cele trei personalități din spatele fiecărui rol nu izbucnesc deodată și nu de la început. Actrița - fie ea Elena Ivanca, Silvia Luca sau Ioana Dragoș Gajdó - apare mai întâi ”închisă” în personaj, pentru ca regizorul, prin textul excelent echilibrat de Alexandra Felseghi, să dezvăluie treptat trei tipuri de feminitate. Însă, oricât de mult am fi ispitiți să bănuim vreo ascunsă intenție a regizorului de a se așeza confortabil în direcția unui curent contemporan degrabă aducător de atenție, trebuie să ne îndepărtăm de orice suspiciune. Feminitatea din spectacolul lui Andrei Măjeri nu este despre feminism. Este despre structura intimă a vieții însăși, despre a atinge universul nevăzut al creației. Desigur, este vorba și despre (sau mai ales despre!) talent, despre expresivitatea jocului și, nu în ultimă instanță, despre frumusețea de dincolo de canoane.

Cele trei actrițe sunt părtașe la ”daunele” lăsate de trecerea timpului, nu se cruță, nu se tem de alterarea propriilor frumuseți fizice, pentru că acolo, printre linii și riduri, își fac loc sinceritatea trăirilor și inteligența emoțională eliberată, în sfârșit, de exploziile tinereților mărețe. În scenă rămân trei femei frumoase, foarte talentate, care au puterea să recunoască: ”Teatrul nu e totul!”. Trei femei care nu se (mai) lasă ”întemnițate” în personaj tocmai pentru că ele nu mai intră ”în pielea” personajului, ci în universului acestuia.

Textul foarte bine structurat este prezentat publicului într-un evantai de sensuri și semnificații, într-un discurs teatral pliat pe fiecare dintre protagoniste.    

Trei actrițe care se aseamănă doar până în punctul în care încep să devină diferite între ele și distincte în spațiul scenic.

Ioana Dragoș Gajdó (se) joacă într-un soi de autoironie amară, însă o face conștient și asumat. Actrița Teatrului „Regina Maria” din Oradea nu aduce în fața publicului doar o stare de spirit, ci dezvăluie cu curaj un om întreg. Ioana Dragoș Gajdó nu construiește un personaj, ci dezvelește treptat o personalitate puternică, pe care o așază la picioarele publicului. 

Silvia Luca strălucește prin discreție. Chipul luminos, diafan, străbătut deseori de umbre ale unei vieți trăite dincoace și dincolo de ”frontieră”, cu un joc actoricesc ce exprimă un noian de sentimente, devine în final o materie transparentă prin care se vede totul: deznădejde sau încredere, emoție, virtute, victorii sau înfrângeri. Momentele de virtuozitate artistică scot la iveală complexitatea unui personaj și, deopotrivă, a unei personalități.

Elena Ivanca se dăruiește total. Este actrița care nu intră în pielea niciunei eroine, pentru că ea se topește în carnea fiecărui personaj, întrupând până la sânge (”firul roșu”) vieți și destine cu nume diverse, fie că joacă într-un Cehov, într-un Kirițescu sau în Shakespeare.

În „Zeițe de categoria B”, orice urmă de interpretare teatrală, în sensul profesionist, dispare și capeți senzația că asiști, din gradena destinată publicului, la o confesiune unică, irepetabilă. Spectaculozitatea, deși superb exploatată ca meserie, nu mai este un instrument teatral, ci un miracol al vieții. Și asta pentru că cele trei actrițe acoperă cu propriile existențe proiectul scenaristic pe care însuși regizorul l-a avut în intenție. O intenție care a dat naștere unui spectacol dureros, dar necesar. Andrei Măjeri are meritul de a coordona discret o producție teatrală care conține felii decupate din existența unor oameni reali. Însă nu o face în tușa televizionistă a unui reality show, ci în registrul artistic al unei metafore.  

”Între gând și cuvânt este o pauză. Ce faci tu în acea pauză este talentul”, spune în spectacol una dintre actrițe. Iar „Zeițe de categoria B” are multe, nici nu vă puteți închipui cât de multe pauze are!


 

Elena Ivanca: ”Fascinant la acest spectacol este că ne-a părăsit orgoliul de a demonstra!”

-Pentru prima dată pe scena Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani! Să spunem că sunteți născută în Botoșani, lucru dezvăluit, de altfel, și în timpul spectacolului „Zeițe de categoria B”. Cum a fost să jucați acasă?

-Nu am mai jucat niciodată pe scena Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani. Anul trecut am fost invitată să recit poezii la Festivalul Eminescu, dar de jucat acasă nu s-a întâmplat niciodată în 25 de ani. A fost altfel, pentru că mi s-a făcut dor de părinții mei și mi s-a făcut dor de locurile în care am copilărit. Eu simt că sunt moldoveancă până în adâncul inimii mele! Și cred că există aici o energie care te copleșește. Dacă ești credincios, și eu cred că am fost credincioasă locurilor în care m-am născut… Mi se pare că, așa cum am spus în spectacol, am primit mai mult decât am îndrăznit eu să visez. Și am muncit pentru asta foarte mult, nu am primit nimic pe de-a gata, dar tot m-a surprins viața cu darurile ei!

-L-am auzit pe regizorul Andrei Măjeri dezvăluind că „Zeițe de categoria B” este un spectacol realizat din poveștile actrițelor, povești ”culese” în cadrul unor interviuri, în laboratorul acesta de pregătire a unui spectacol. Se întâmplă foarte rar, cel puțin în teatrul românesc, ca un actor să așeze în scenă propria poveste. A fost grea această ”dezgolire” sufletească?

-Să dăm Cezarului ce este al Cezarului! Andrei Măjeri a venit cu această idee, apoi a fost acest ”laborator”, cum ați spus, cu interviurile despre viața noastră. Dramaturgul Alexandra Felseghi le-a adunat și le-a împărțit, rezultând un mix. Nu întotdeauna poveștile sunt chiar numai ale mele sau numai ale colegelor mele. Dar ea a știut atât de bine să le îmbine și atât de bine să le exploateze, încât a ieșit această mărturisire. Pentru că este o mărturisire. Când lucram la acest spectacol, mă gândeam că dacă cuvântul ”actriță” ar fi înlocuit cu o oricare altă profesie: avocat, medic, profesor…, devine un spectacol universal valabil. Și este o stare de lucruri prin care trece orice femeie. După 45 de ani, oricâtă forță, experiență, nebunie aduni, cumva nu mai ești atât de important, nu mai ești atât de căutat, mai ales în teatru, când dispar rolurile… Și cred că de aici începe marea artă, să știi să gestionezi și să nu o iei ca pe o înfrângere, ci ca pe o altă etapă. Dar a fost greu pentru că ne-a întors în timp. E ca atunci când pierzi pe cineva care ți-a fost foarte drag și știi că e poate într-un loc mai bun, și știi că e în firescul lucrurilor, dar când îți reamintești te doare.

-Cu toate acestea, persistă întrebarea: Există și înfrângeri?

-Ca să fim sinceri, viața e făcută mai mult din înfrângeri. Depinde din ce perspectivă vezi lucrurile. Dacă te așezi mai mult pe partea pe care este soare, atunci cumva reziști. Cred că asta este ușurința cu care unii oameni pot să treacă peste lucrurile dificile, își autoalimentează această energie. Și eu chiar cred că, atâta vreme cât noi suntem sănătoși și avem un Dumnezeu pe care să ne sprijinim, viața devine un pic mai ușoară. Pentru că altminteri nu e!

-Cum s-a lucrat în formula de trei actrițe care sunt și nu prea asemănătoare ca temperament, ca personalitate?

-Ar fi interesant să aflu părerea spectatorilor despre cum văd ei aceste trei actrițe care sunt aparent asemănătoare și totuși foarte diferite. Noi, ca echipă, am lucrat foarte bine. Andrei Măjeri a avut măiestria de a ne ține mereu împreună. Ceea ce a fost cu adevărat fascinant la acest spectacol este că ne-a părăsit orgoliul de a demonstra. Actorul este născut cu acest narcisism, este ipocrit să nu recunoaștem…

-Nu înseamnă, însă, că nu s-a văzut cu asupra de măsură cât de talentate sunteți împreună și fiecare în parte…

-…dar nu am mai avut acest interes, ci ne-am bucurat de tot ceea ce ni se întâmplă! Nu a fost nimeni în concurență cu nimeni și nu am vrut să demonstrăm nimic. Dacă am ajunge la această înțelepciune mult mai devreme am trăi o mare taină a bucuriei teatrului. Să te așezi în bucuria de a fi cu spectatorul și gata!

-Ce schimbă acest spectacol în mentalitatea spectatorului, pentru că vede actorul dezbrăcat de toate ale vieții, și ce schimbă tematica acestui spectacol în teatru, între zidurile lui, sau ca să folosesc chiar o expresie din spectacol, ”între limitele stabilite”?

-Eu cred că spectatorul simte că, oricât de strălucitoare pare viața actorului, el trece exact prin aceleași furci caudine prin care trecem fiecare dintre noi. Și când spun că ”Teatrul nu e totul!”, chiar nu e totul. Meseria aceasta seamănă cu oricare altă meserie, atâta doar: există o taină prin care ești ales - talentul, probabil - și există această strălucire pe care o vede spectatorul. Dar el, spectatorul, spune: Nu e chiar așa, asta ne arată el nouă!

Și actorul se regăsește, spuneam că fiecare dintre noi trăim înfrângeri nenumărate. Cred că prin acest spectacol, actorul – actrița care e spectator – se regăsește sută la sută. Și uneori e nevoie să spui: da, asta face profesia din noi toți!

Cumva, actorul își dă seama că, indiferent de gloria pe care o atinge, vine o vreme - că nu suntem la Hollywood, deși și la Hollywood sunt doar câteva nume, care și acelea intră într-o zi în umbră… Și e un fel de consolare. Pentru noi, pentru mine, a fost o mare șansă ca Andrei Măjeri să mă aleagă în această echipă. Vă rog să mă credeți că, de la Vlad Mugur, care a fost un mare regizor și care mi-a schimbat destinul, nu am mai iubit atât de mult un alt regizor, chiar dacă este atât de tânăr. Și îmi asum acest lucru!

-S-a simțit, de-a lungul acestui spectacol, că este vorba și despre un omagiu adus lui Vlad Mugur.

-Trebuie să învățăm exercițiul recunoștinței! Și mi se pare că acest spectacol îi este dedicat total, din punctul de vedere al personajului meu, lui Vlad Mugur. El mi-a schimbat destinul, el mi-a schimbat numele, el mi-a acordat credit, și datorită lui, când mă clatin, am de ce să mă sprijin. Au mai existat și alți regizori cărora le sunt recunoscătoare, dar Vlad Mugur mi-a acordat credit!
 



Andrei Măjeri: ”Cele trei actrițe sunt dintre cele mai puternice în teatrele lor!”

-Povestea acestui spectacol este atipică în spațiul teatral românesc. El a plecat de la o idee, a continuat cu o serie de interviuri pe marginea poveștilor de viață ale celor trei actrițe, abia apoi dramaturgul rotunjind un text care a devenit baza unui spectacol. Ideea de la începutul proiectului s-a regăsit și la final, sau s-a schimbat ceva pe parcurs?

-Am regăsit-o! Este un concept mai experimental decât multe dintre spectacolele pe care le-am făcut. Aici regia este mai în planul al treilea. Nu mi-am dorit să fie un spectacol nici de imagine, nici de construcție scenografică, fac din acestea foarte multe. O dată pe an, unul dintre proiectele mele este ”de suflet”, în care testez zone în care nu m-am mai scăldat. Proiectul a fost propus celor de la Teatrelli în urmă cu doi ani, când am câștigat un concurs. Nu știam care vor fi actrițele, câte vor fi. Inițial, în capul meu erau cinci… Ideea de la început era în fapt un concept destul de amplu, cu foarte multe detalii, care implica și scenografie… Când ne-am așezat la masă, la începutul anului trecut, am stabilit că este despre carierele unor actrițe și că trebuie să găsim niște actrițe cu grație… Să nu fie un spectacol despre ranchiună, ci unul în care vorbim despre momente nodale din carierele și viețile lor, dar cu un soi de detașare, de grație. Și cred că le-am găsit foarte bine în cele trei ”zeițe”.

-Mă voi folosi de o replică din spectacol, care a stârnit și amuzamentul spectatorilor: ”Oare cum ne-a ales regizorul, pentru că nu s-a făcut niciun casting?” Nu cred, ca să glumim mai departe, că a fost un concurs de ”povești” personale…

-Nici vorbă! Mai degrabă a plecat din personalitățile pe care voiam să le aduc în fața publicului. Prima motivație, și cea mai importantă: actorii merg în festivaluri, joacă spectacolul, merg acasă. Actorii nu se întâlnesc între ei. Aparții unei trupe și joci acolo vreo 40 de ani până ieși cu picioarele înainte, cum s-ar zice, sau te duci la pensie. Și te întâlnești cu oameni care poate sunt la fel de puternici ca tine, sunt din aceeași generație, care sunt din 2-3 orașe mai încolo, care sunt niște stâlpi ai comunității. Cele trei actrițe sunt dintre cele mai puternice în teatrele lor, sunt niște vârfuri… Dar nu au mai lucrat împreună.

-Și totuși au reușit un spectacol bine închegat, în care nu s-a simți niciun disconfort care să vină din această direcție…

-M-am panicat la început! Vă dau din casă ceva din procesul nostru… Am făcut lecturile la Botoșani, am și repetat itinerant, o săptămână aici, una la Oradea, la Cluj, la București. Și am început aici cu lecturile. M-am panicat. Pentru că auzeau poveștile celorlalte și le bușea plânsul. Se regăseau… Nu am știut de la început forma, dar am spus că nu trebuie să fie nimic în afară de costume și poveștile lor, să construiesc niște traiecte atât de fine, astfel încât omul să devină un spectator activ, care își imaginează, care lucrează cot la cot cu ele ca să compună poveștile lor. Asta m-a interesat. Am regăsit la final mai mult decât mi-am imaginat, nu mai puțin. Am găsit și ce mi-am imaginat, și mai mult…

-Cum a reacționat critica de specialitate după vizionarea acestui spectacol?

-Reacțiile au fost ultralaudative din partea criticii de specialitate, dar și din partea spectatorilor și a colegilor, după ce am jucat la Oradea, la Cluj. Aici, la Botoșani, am avut doar două zile la dispoziție, dar actrițele cunosc bine spectacolul și s-au adaptat repede la spațiu. La Cluj au jucat cu publicul pe trei părți…

-În concepția regizorală, acest spectacol ar fi fost diferit dacă el se juca cu publicul în sală, nu pe scenă?

-Spectacolele se fac în niște marje. De exemplu, acest spectacol se poate juca cu 110-70 de spectatori, aici sunt vreo 75 de spectatori. La Oradea sunt cam 90, la Cluj cam 90, la București 85. Ne-am spus de la început că nu îl vom juca peste 110, maximum. Fiecare spectacol e gândit cu un raport. De regulă, la comediile sau spectacolele cu un construct de imagine mai larg poți să ai publicul și la ”cucurigu”. Acesta nu este unul dintre ele. Dar va reveni la Botoșani, în serii de câte două-trei, și cine va dori îl va vedea.

Producător principal: Teatrelli. Co-producători: Teatrul Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Teatrul „Regina Maria” Oradea, Teatrul „Mihai Eminescu” Botoșani.


 

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Artista din Botoșani care a creat cel mai cunoscut monument din Iași. Model i-a fost o mătușă ”deosebit de frumoasă și distinsă” (Foto)

Miercuri, 17 Iulie 2024
464

Gabriela Manole-Adoc s-a născut pe 14 noiembrie 1926, în localitatea Pleșani, județul Botoșani. În urmă cu 30 de ani, Consiliul Municipal Botoșani îi conferea titlul de Cetăț...

Poveștile orașului Botoșani. Unirii sau strada Sfintei Vineri, locul care unește toate generațiile!

Miercuri, 17 Iulie 2024
1434

Este inima orașului. Și nu pentru că, de oriunde ai veni sau oriunde ai pleca, pasul trece pe aici. Ci pentru că palpită, respiră, viețuiește odată cu tine. Ori că prinzi verdele forfotind c...

Culoare și emoție în ”Tranzit”, pe simezele Galeriilor de Artă ”Ștefan Luchian” din Botoșani! (Foto)

Luni, 15 Iulie 2024
467

Evenimentul aflat la a doua ediție este organizat de Asociația de Artă „Nicolae Tonitza” (TAG), în parteneriat cu Muzeul Județean Botoșani, Consiliul Județean Botoșani și Uni...