Regia artistică: Antonella Cornici
Este un spectacol pentru tineri, dar şi pentru celelalte generaţii. Am păstrat patina timpului în care a fost scrisă piesa. Este atmosfera anilor '68 - '70. Vor fi, cred, şi spectatori care îşi vor aminti cu melancolie de anii '70.
Dar cel mai bine se vor regăsi în acest spectacol tinerii. Actorii sunt - şi ei - tineri şi ceea ce se petrece pe scenă - cu referire la timpurile de atunci, este, în bună măsură, valabil şi acum. Furia tinerilor din anii '68, '70 se regăseşte şi acum, doar că în alt fel.
Sigur, secolul nostru a adus şi o altă tehnică, o altă viziune asupra vieţii. Sentimentele, însă, sunt aceleaşi. Vorbim despre sufletul nostru, despre dragoste, despre speranţă, despre neputinţa noastră de a ajunge acolo unde credem că ne este locul. Este vorba - în piesă - despre relaţii umane.
De ce m-aş duce eu, ca spectator, la o piesă de teatru cu un asemenea titlu - "Priveşte înapoi cu mânie"? De ce "cu mânie"? Cât "de înapoi" să privesc? Şi de ce "înapoi"?
Şi-ar mai fi vorba despre încă ceva. Autorul textului, Osborne, a produs o adevărată revoluţie în teatrul englez din acei ani. De la acest dramaturg şi de la această piesă, teatrul englez a pornit pe o altă cale!
Aşadar, invit publicul să privescă înapoi "cu mânie"! Invit publicul să asculte sau să reasculte acea muzică bună din anii '68 - '70!
În decorurile şi pe fondul muzical din acei ani, vom vedea cum se comportă "furioşii" de acum, tinerii acestor zile!
Spectacolul are multă imagine. Vom vibra cu toţii pentru că vom vedea o realitate pregnantă!
Se află la mijloc o poveste coerentă, cu un început, un punct culminant şi un final. Totul susţine un mesaj! Publicul vine la teatru pentru a afla şi a înţelege ceva! Scărpinatul cu mâna stângă în urechea dreaptă nu mi se pare a fi o treabă tocmai potrivită pentru teatru. Publicul vine la teatru pentru a se destinde, pentru a-şi aminti, pentru a avea o seară fascinantă, fie că va râde sau va plânge."
(Antonella Cornici)
Distribuție:
Pe ea o cheamă Silvia. E blândă, dar un pic vulgară, drăguță, dar prost educată, după standardele câinești ar trebui să fie frumoasă, dar e maidaneză și neîngrijită. De-ar fi om, i s-ar spune că e banală sau, și mai rău, o fată de stradă – reprezentanta acelei părți din societate, care nu apucă stele de pe cer, că trăiește, dacă nu într-o prăpastie, atunci la marginea acesteia.
Dar ea nu e om, ea – e câine. Și acest lucru schimbă multe, dacă nu chiar totul. Pe ea poți, fără teamă de consecințe, s-o iubești, s-o aduci acasă, să-i faci cunoștință cu soția, sperând la înțelegere și solidaritate.
Greg se regăsește alături de ea. Iar ea, Silvia, începe sincer să-l perceapă drept Dumnezeul ei. El chiar este Dumnezeu – adică doar Dumnezeul ei – personal, dat doar ei de undeva de sus.
Și această percepție nu o deranjează pe ea, cățelușa, să se îndrăgostească întâmplător de simpaticul cățel Rocky. Ei, cățelușei, i se va permite chiar să cunoască plăcerile trupești – ca apoi să fie lipsită pentru totdeauna de posibilitatea de a mai simți ceva similar, la fel ca și nașterea unor copii, I am sorry – căței.
Soția Dumnezeului ei, Kate, aproape că o urăște și va pune piciorul în prag. Și Dumnezeu o va alege pe nevastă-sa. Va alege din cele două obiecte ale iubirii sale, omul.
„Tu ești Dumnezeul meu!” – va spune ea. Uite-așa să iubești oamenii – barem pe cei apropiați. Să iubești așa, ca această dragoste să nu poată fi știrbită de nicio altă dragoste, ca, de exemplu, dragostea pentru animale.
Pe ea o cheamă – Silvia. El – e Dumnezeul ei!
Durata spectacolului: o oră șI 40 minute ( fără pauză)