A trăit între anii 1891 și 1945.
Acest cuvios părinte a fost un mare şi tăinuit sihastru român din Muntele Athos. Născut în anul 1891, era de loc din judeţul Botoşani, iar cu metania din Mănăstirea Neamţ. Fiind chemat de Hristos la viaţa duhovnicească, monahul Vitalie a luat din tinereţe jugul nevoinţei călugăreşti, întrecând pe mulţi cu postul, cu rugăciunea cea de taină, cu lacrimile şi cu privegherea.
Râvnind nevoinţei celei mai înalte, în anul 1938 s-a dus la Sfântul Munte şi acolo, făcându-şi un mic bordei, sihăstrea singur în pădurile din jurul Mănăstirii Caracalu, ctitorită de Petru Rareş. Dar osteneala părintelui Vitalie era cu totul ascunsă în Hristos. Nimeni nu ştia unde anume se sălăşluieşte, cum se roagă şi la ce măsură duhovnicească a ajuns. Nu-l vedea nimeni, uneori luni de zile. Numai vara lucra la Mănăstirea Caracalu, de unde îşi primea puţina hrană pentru întreţinere. Apoi iar se retrăgea la mult dorita linişte.
Spun părinţii atoniţi, care l-au cunoscut, că părintele Vitalie era întotdeauna senin şi luminat la chip, că păzea cu desăvârşire tăcerea, că nu vorbea niciodată despre cineva, că se socotea pe sine cel mai păcătos om de pe pământ şi că era mare lucrător al Rugăciunii lui Iisus.
Uneori, cuprins de lacrimi şi de bucuria Duhului Sfânt, zicea aceste cuvinte:
„Slavă Ţie, slavă Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, că m-ai chemat pe mine nevrednicul la viaţa monahală şi m-ai adus aici, în grădina Maicii Tale, să mă pot ruga în linişte pentru toată lumea!”
Acest părinte iubitor de Dumnezeu, cunoscându-şi mai dinainte ceasul sfârşitului său, a spus părinţilor:
-Peste trei zile, la praznicul Înălţării Sfintei Cruci, mă duc la Dumnezeu! Apoi s-a mărturisit, a primit Preacuratele Taine şi, la 14 septembrie 1945 s-a odihnit cu pace, dându-şi sufletul în mâinile Domnului. Părinţii monahi l-au înmormântat în cimitirul Mănăstirii Caracalu.
(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 581 - 582)