Era în aprilie 1994. Fetiţa mea Ruxandra, în vârs­tă de 5 luni, tocmai se trezise. Ea şi cei doi fraţi ai ei mai mari ne ofereau mie şi soţului meu acea bucurie şi împlinire deplină, pe care numai fa­mi­lii­le cu copii le pot avea. După programul obişnuit de di­mi­nea­ţă, am luat-o în braţe, să mă joc puţin cu ea şi, pen­tru că lângă mine era o riglă, m-am hotărât să văd cât mai cres­cu­se.

 Am aşezat-o pe o suprafaţă plană şi i-am în­tins pi­cio­ru­şele... şi atunci, pen­tru prima dată de când o aveam, am vă­zut că picioruşul drept era cu apro­ximativ 2 cm mai scurt de­cât stângul.

O teamă nemăr­ginită a pus stăpânire pe mine. Aveam impresia că viaţa întreagă se ter­mină, că pă­mân­tul îmi fuge de sub picioare. Medicul pe­dia­tru, sosit între timp, a dat ver­dic­­tul: luxaţie con­ge­ni­tală de şold.

Am plecat a doua zi la Cli­nica II Pe­diatrie din Cluj-Na­poca. Radiografiile au arătat clar o lu­xa­ţie ac­cen­­tua­tă la şoldul drept, necesitând urgent in­ter­narea, pe care am ac­ceptat-o, nu fără strângere de ini­mă. Fetiţa a fost imobili­zată, cu picioruşele în ex­ten­sie, cu scri­­peţi şi greu­tăţi la fiecare picior. Urma să stea ne­miş­cată trei săptă­mâni, după care să se intervină chirur­gical asu­pra ten­doa­nelor şi să i se pună piciorul în ghips.

În mine se dădea o luptă aprigă, nu puteam să mă apropii de pat şi să-i văd pri­virea nedu­me­rită, care parcă mă im­plora s-o ajut. Şi atunci, ştiu c-am spus cu voce tare: "Doam­­ne, te rog, aju­tă-ne!".

În mo­men­tul ace­la, parcă toate gândurile mi s-au ordonat în min­te şi simţeam în suflet o pu­­tere neo­biş­nui­tă. Am des­făcut curelele de pe pi­­cioruşele fe­ti­ţei, am îm­brăcat-o şi am luat-o în braţe. Soţul meu, care apăruse între timp cu cele ne­cesare pen­tru săptă­mâ­nile de spita­lizare, a ră­mas năuc când i-am spus că mer­gem cu copilul aca­să. Ne-am urcat în maşină şi ne-am oprit la prima biserică ce ne-a ieşit în cale. Un preot căruia i-am povestit drama prin care tre­ceam mi-a spus: "Roagă-te pentru copilul tău, ru­­­­gă­ciu­nea mamei pen­tru co­pilul ei e cea mai pu­­ter­­nică... ".

Seara, după ce toţi ai ca­sei s-au culcat, m-am aşe­­zat la marginea patului în care dormea fetiţa şi am început să mă rog. Nu ştiu dacă m-am rugat şi cât, căci o stare de nepu­tinţă a pus stăpânire pe mi­ne, nu mai puteam să mişc nici măcar un deget, iar min­tea îmi era ca paralizată. Cred că adormi­sem. M-am pomenit în­tr-o bi­se­rică din bolta că­reia cădeau uşor picuri de lu­mină. Eram singură în faţa unei icoane imense a Fecioa­rei Ma­ria cu Prun­cul Iisus.

Am îngenun­cheat, plină de emoţie, şi am în­ceput să mă rog. O voce sua­vă, inconfun­dabilă, ve­­ni­tă parcă din icoa­nă, o voce de femeie spuse cu căl­dură: "Aici este Şcoa­la Rugăciunii: deschide-ţi inima şi lasă-L pe Dum­nezeu să intre".

Vocea aceea era unică, sim­ţeam că-mi vibrează nu nu­­mai trupul, ci şi sufletul şi din­tr-o dată am început să plâng, un plâns binefăcător, cu la­crimi de uşurare, de mulţumire că am ajuns acolo. Vo­cea îmi mângâiase parcă sufletul, mă des­prin­­se­sem de gân­­durile chinuitoare şi, brusc, am avut sen­zaţia unei stări de pace. Atunci, am început cu adevărat să mă rog, în­­­vă­ţa­sem lecţia rugăciunii.

Am lăsat mintea să se to­peas­­că parcă şi m-am simţit inundată de o lumină care co­­bora li­niş­titor, care îmi dădea senzaţia că viaţa se scur­ge mai încet, că numai eu exist în lumea asta, implorând Di­vinitatea. Lu­mi­na năvălise de peste tot, iar doi îngeri stră­lucitori au desprins un fascicul din ea şi l-au în­drep­tat spre şol­dul fetiţei mele, care apăruse între timp pe braţele unui al treilea înger. To­tul a fost cât o fărâmă de iluzie. M-am tre­zit cu faţa plină de lacrimi şi cu o pu­te­re de nei­ma­ginat în suflet. Şi atunci, cu ima­gi­nea şi senzaţiile din vis, cu mintea şi su­fle­tul golite de cele lumeşti, m-am rugat lui Dum­nezeu cum nu o mai fă­cu­sem până atunci, imagi­nân­du-mi tabloul din vis.

A doua zi, nu am comentat cu ai mei cele trăite noap­tea, orice cuvânt putea duce la destrămarea senzaţiilor, la întoarcerea în realitate, şi asta n-o doream. În fiecare sea­­ră, la miezul nopţii, când toată casa era cufundată în li­nişte, mă rugam aşa cum reuşisem s-o fac în vis, cu aceeaşi putere şi speranţă, simţind lumina cum ne inun­dă pe mine şi pe fe­ti­ţa mea. Şi aşa au trecut şapte zile. În cea de-a opta, cu o teamă de nedescris în suflet, am avut curajul să mă uit la pi­cio­ru­şe­le fetiţei mele şi atunci am în­ceput să plâng iarăşi, în timp ce vo­cea mea repeta întruna: "Doam­ne, îţi mulţu­mesc!".

Medicul pediatru, chemat în grabă, era foarte ne­du­­me­rit, nu îşi putea explica ce se întâmplase. L-am auzit spu­­nând: "Nu ştiu ce să zic... e un adevărat miracol..." - Da, era un miracol, miracolul ru­găciunii, pu­terea Divini­tă­ţii, care ne întinde mâna ori de câte ori avem nevoie de aju­tor şi ştim să îl cerem. (Investigaţiile făcute ulterior fetiţei mele la Spitalul "Gri­­­go­re Alexandrescu" din Bucureşti au dovedit că era com­plet vindecată.)

NICULINA POSTATNY - Teiuş, jud. Alba (in Formula AS)