Pe nume său real real Ilie Iacob, Sfântul Ioan Iacob s-a născut pe 23 iulie 1913 în comuna Crainiceni din județul Botoșani, ca fiu al lui Maxim și al Ecaterinei, care erau oameni foarte credincioși. La șase luni de la naștere, tânărul Ilie a rămas orfan de mamă, iar după doi ani, în 1916 a murit și tatăl său. Ilie a fost crescut de bunica sa, Maria Iacob, care l-a inițiat în tainele credinței, învățăndu-l de mic cu rugăciunea și cu postul. După moartea bunicii în 1923, Ilie a fost crescut de unchiul său, care avea șase copii.
A urmat primii ani de școală în satul natal, apoi gimnaziul la Lipcani (Hotin) si liceul la Cozmeni Cernăuți. După terminarea studiilor, Ilie a luat calea monahală, unde a fost primit cu multă dragoste de către starețul Nicodim Munteanu, al doilea patriarh al României la acea vreme.
În vara anului 1932, unchiul său voia să-l trimită la Facultatea de Teologie din Cernăuți, pentru a deveni preot. Însă, tânărul simțind că este chemat de Dumnezeu să ducă altă viață, i-a zis unchiului său că vrea să se facă călugăr.
După un an, pe când lucra la câmp, tânărul Ilie s-a rugat la Dumnezeu ca să-i descopere calea și deodată a auzit un glas, zicând: „Mănăstirea”. Din acel moment, Ilie a fost convins că el este menit să devină preot. După ce a terminat stagiul militar, Ilie a devenit bibliotecar la Mănăstirea Neamț, iar pe 8 aprilie 1936, potrivit obiceiului călugăresc tânărul a fost tuns în monahism și a primit numele de Ioan.
În noiembrie 1936, tânărul monah a plecat împreună cu alți doi călugări spre Țara Sfântă. După ce, timp de doi ani a trăit într-o peșteră a plecat spre Mănăstirea „Sfântul Sava”, unde a slujit timp de opt ani. În vara anului 1952, Ilie s-a retras în peștera Chilia Sfânta Ana, unde și-a petrecut ultimii ani din viață.
Pe 5 august 1960, la vârsta de 47 de ani, Ilie a trecut la cele veșnice și a fost înmormântat de Amfilohie, egumenul Mănăstirii Sfântul Gheorghe, în pestera care și-a petrecut ultimii ani din viață.
Timp de 20 de ani, trupul Cuviosului Ioan Iacob Hozevitul a rămas în peștera Sfânta Ana. Potrivit unei tradiții locale, în 1980, conducerea Mănăstirii „Gheorghe Hozevitul” a deschis peștera și a luat osemintele Cuviosului pentru a le duce în gropniță. Când a fost dezgropat, s-a constatat că trupul lui Ioan Iacob Hozevitul nu putrezise deloc.
Având în vedere cele întâmplate, pe 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat sub numele de „Sfântul Ioan Iacob de la Neamț” cu data de prăznuire pe 5 august.
”Un model de sfânt cu o viețuire aspră”
În Botoșani, în zona industrială a municipiului, se află Biserica ”Sf. Ioan Iacob Hozevitul”, păstorită de preotul Radu Constantin Zaiț.
-Părinte Radu Constantin Zaiț, pe 23 iulie se împlinesc 110 ani de la nașterea, în Crăinicenii Botoșanilor, Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, care este și ocrotitorul Bisericii pe care o păstoriți.
-Sfântul Ioan Iacob, ocrotitorul parohiei noastre, este de fiecare dată un motiv de bucurie pentru parohia noastră, dra și pentru toți credincioșii. Pentru că ne pune înainte un model de sfânt cu o viețuire aspră, un model de sfânt cu o înțelepciune deosebită de a rândui lucrurile de fiecare zi, dar în același timp un model de sfânt care din copilărie și-a acceptat suferința. Și de fiecare dată mă impresionează lucrul acesta. Rămânând orfan și de mamă, și de tată, la un moment dat și de bunică, pe când avea vârsta de 10 ani, nu a avut o viață simplă, mai ales în vremurile de atunci, în contextul Primului Război Mondial, apoi Al Doilea Război Mondial. De fiecare dată mă impresinează suferința Sfântului Ioan Iacob orfanul. Poate suferințele noastre nu ni se mai par așa mari când privim spre suferințe precum ale Sfântului Ioan Iacob. Și-a dorit să plece în locurile unde a trăit Domnul Iisus Hristos. A plecat din zona lui, de la Crăiniceni, și a ajuns acolo, în Hozeva, unde l-a slujit pe Dumnezeu. Desigur, mai întâi a fost la Sf. Sava, apoi la râul Iordan, dar deși a avut și starea aceasta de suferință ca urmare a faptului că nu a avut părinți, în viața lui s-a adăugat și suferința trupească. A suferit cu adevărat, foarte mult, dar - cum spune Sf. Apostol Petru, ”cel care suferă l-a cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu” pentru că nu se mai îngrijește de lucrurile de aici. Sf. Ioan Iacob rămâne de fiecare dată un model și eu mă bucur atunci când observ că mulți credincioși îl cinstesc pe Sf. Ioan Iacob, românul nostru, pentru că e un sfânt contemporan nouă și care ne aduce sfințenia mai aproape de noi.
-Sfinți care, iată, se găsesc din ce în ce mai mult în picturile din bisericile noastre...
-În biserici noi avem pictați în special sfinții mai cunoscuți: Sf. Gheorghe, Sf. Dimitrie, Sfinții Constantin și Elena... Dar în ultimul timp comisia de pictură bisericească și Patriarhia Română, bineînțeles, atunci când se face un deviz pentru pictură, la o biserica nouă sau la refacerea picturii la o biserică mai veche, se pune mare accent pe sfinții români și daco-romani. Și noi aici în biserică avem mulți sfinți români. Pictând și pe sfinții noștri, credincioșii îi cunosc și din curiozitate poate le citesc și viața. Și astfel Sf. Ioan Iacob, în biserica lui, face să fie cunoscuți și alți sfinți.
-Să amintim că urmează canonizarea altor doi mari duhovnici din Botoșani: Dionisie Ignat de la Colciu și Ilie Cleopa. Credeți că acest lucru va avea un mai mare impact asupra oamenilor din Botoșani? Îi întărește în credință?
-Îi întărește! Și până acum oamenii îi cinsteau ca sfinți pe cei doi. Și canonizarea nu face decât să confirme credința poporului. De altfel, una dintre condițiile canonizării este ca, înainte de a fi trecut în rândul sfinților, să fie cinstiți de popor. Cu adevărat, dacă ne uităm la părintele Cleopa, atâta lume îl cinstește încă din timpul vieții. Există această evlavie a lor și existând această evlavie, Biserica nu face decât să ia act și să îi treacă în rândul sfinților. La noi așa a venit creștinismul, de la popor. De la omul simplu spre conducător, nu a fost un creștinism forțat. De aceea este atât de viu creștinismul și e atât de profund, și este și un motiv pentru canonizarea sfinților: poporul să îi cinstească.
-Sf. Ioan Iacob a trăit și puțin (47 de ani), fiind orfan și foarte bolnav. Părintele Cleopa a avut o viață mai lungă (86 de ani) și o notorietate mult mai mare. Părintele Dionisie Ignat, căruia i se spunea ”Bătrânul și orbul”, a avut multe nevoițe și s-a săvârșit la 95 de ani. Care este lecția sfinților pentru noi?
-Și părintele Cleopa, spun cei care l-au cunoscut, a avut suferințe fizice foarte complicate, de neînchipuit pentru noi astăzi. Lecția este că sfințenia este mâna lui Dumnezeu. Poți ajunge la sfințenie de tânăr, spun Sfinții Părinți, dacă omul vrea, de dimineață până seara poate ajunge la desăvârșire. Sau de dimineațaă până seara poți să pierzi desăvârșirea. Unii trăiesc mai mult, alții trăiesc mai puțin. Dar contează foarte mult intensitatea trăirii și cum îl auzim pe Hristos în inima noastră, cum îl simțim. Părinții l-au văzut. Părintele Dionisie, chiar nu a mai văzut de la o vreme, l-a simțit pe Dumnezeu. Părinele Cleopa, așa bolnav cum era, toată viața lui a fost un îndrumar, Sf. Ioan Iacob la fel. Sfinții, spre deosebire de oameni, se iubesc între ei. Există această iubire a sfinților extraordinară. Pentru că ei nu mai sunt supuși timpului. Și nemaifiind supuși timpului, vremurilor... Există această iubire permanentă. Lecția sfinților este că în primul rând sunt lucrarea lui Dumnezeu și că, indiferent că trăim mai mult sau mai puțin, trebuie să încercăm să facem ceea ce este firesc. Vor fi mereu oameni care, în timpuri grele, îl mărturisesc pe Hristos și merg înaintea celorlalți.
Sfinții ne-au dat și lecția semereniei, a bunei cuviințe, a rugăciunii. Au ales să îl iubească pe Dumnezeu mai mult decât lumea.
-Vorbele pe care le auzim de mulți ani în jurul nostru, că nu mai avem modele, nu are cum să fie adevărate, ascultând ceea ce ne spuneți... Este de ajuns să privim pe pereții bisericilor.
-Dacă ne uităm la sfinții daco-romani și români, și la Sf. Ioan Iacob, dar și la alții! Sunt modele, numai că nu vedem sau nu ne uităm unde trebuie. Sau poate ne uităm și nu înțelegem. E nevoie să ne deschidem inima, Hristos locuiește în inimă. Așa vom înțelege.