E unul dintre cei mai premiaţi poeţi contemporani şi unul care s-a reinventat: după o perioadă de alcoolism şi excese, azi scrie şi se-ntreabă dacă nu e prea introvertit. Sau afectat. De curând, a fost nominalizat din nou la Premiile Radio România Cultural pentru poezie şi i-a apărut antologia "Vino cu mine ştiu exact unde mergem. 1999-2014".
Weekend Adevărul: A apărut de curând la Editura Polirom antologia poeziilor tale – "Vino cu mine ştiu exact unde mergem. 1999-2014". E ilustrată, e postfaţată. Cum te simţi cu asta?
Dan Sociu: E şi-un pic trist. Adică, mă gândesc, poate că e şi-un semn al slăbirii creativităţii. Pentru tipul de om care sunt şi felul cum m-am educat să fiu, orgoliul e să trec de la o idee la alta, fără să le păstrez, fără să-mi pese prea mult. Adică, exact opusul, să zicem, inscripţionării glumelor pe tricouri. Sau al unei antologii. Orgoliul artistului e invers: să-şi cheltuie sclipirile în viaţa de zi cu zi, să păstreze numai câte ceva din când în când, cât să nu pară un om inutil.
A fost o presiune pentru tine, în momentul în care a apărut?
Dan Sociu: Mai mult mă oftic că am fost neglijent şi m-apuc să-mi revizuiesc textele. E bine, totuşi, că a apărut. Poezia poate fi recitită de oricâte ori. Iar o carte cu poezie de două sute şi ceva de pagini dă mai multe şanse textelor decât o cărţulie de 50 de pagini. Asta, în mod instinctiv, nu se vinde. Deşi e stupid.
În 2013, refuzai un premiu acordat de Institutul Cultural Român (ICR). De ce nu crezi în legătura dintre un artist şi o instituţie?
Dan Sociu: Poeţii sau artiştii nu sunt oameni de cultură – deşi poate sună ciudat ce spun. Prin natura lor, ei sunt undeva la marginea chestiilor stabile. Trebuie să fie liberi să investigheze şi să exprime ce vor. O instituţie poate să ajute un artist, dar, aşa, doar cât să îi dea un impuls. Pericolul de a te apropia prea mult de insitutiţii este cel de a ajunge un "artist instituţional". Adică, să faci artă plictisitoare. Şi, pentru mine, ăsta e un risc foarte mare. Aşa e acum în America, cu sistemul de creative writing care a creat un fel de literatură uniformizată, castrată. Or, un artist trebuie să-şi permită să fie scandalos, şocant. Din momentul când devii instituţional, eşti obligat la un moment dat să pui batista, ca să nu pierzi ceva confortabil... Mare parte din oameni fac asta şi nu spun că e neapărat de condamnat. Mai e şi varianta că dacă ai bani de-acasă, poţi să fii cât de scandalos vrei. Dacă n-ai, e mai greu. Dar artistul care n-are plase de siguranţă are o forţă mai mare.
Care e preţul pe care-l plăteşti tu ca să n-ai plase de siguranţă?
Dan Sociu: Preţul e că muncesc. Dar de când m-am lăsat şi de ţigări, şi de droguri, chiar nu mai dau banii pe mare lucru. Cât câştigi? 15 milioane vechi. Şi din drepturi de autor? Am luat un avans, acuma. (Râde) Se mai întâmplă să câştig bani şi din lecturi publice. Oricum, eu trebuie să plătesc şi pensie alimentară... Vezi, poeţii nu mai sunt nişte boemi. Îţi dereglezi simţurile ca să forţezi limitele minţii, dar şi lucrezi ca să plăteşti pensie alimentară. Dar, pe de altă parte, de-aici, cred că iese o literatură mai adevărată, pentru că înţelegi oamenii, trăieşti ca ei. Le înţelegi limita de putere, de atenţie, de răbdare. Uite, mie mi-ar plăcea să ajung la un nivel din ăsta în care să câştig 8 milioane de lei vechi pe lună din cărţi de poezie. Am şi făcut un calcul câte exemplare din "Antologie" ar trebui să se vândă ca să scot banii: cam două sute cinzeci de cărţi. (Râde)
"FUMAM IARBĂ CA SĂ SOCIALIZEZ"
Volumul de poezie "Vino cu mine ştiu exact unde mergem" (Editura Tracus Arte) a venit după o perioadă în care ai scris proză, dar şi după o perioadă în care te-ai lăsat de alcool. Într-un fel, ţi-a fost teamă că, dacă renunţi la alcool, poate n-o să mai ai inspiraţie?
Dan Sociu: Eram conştient de asta, dar am încercat să nu mă stresez. Încă nu ştiu dacă scriu mai bine sau mai plictisitor. Mi se pare că, uneori, scriu prea introvertit, afectat. Pe de altă parte, e ceva mai bun în poezia mea acum, mai melancolic. Am şapte ani de când m-am lăsat de băut. Este o perioadă complicată prin care treci – şi chimic, fizic, şi social, emoţional. Te separi de lume. Ajungi să invidiezi amărâţii din bombe de cartier cu cinzeaca lor de rom. Dar probabil şi bogătanul alcoolic are de ce să te invidieze. Când stai într-un bar, plăcerea de a te întâlni cu lumea nu mai e la fel. Nici Sărbătorile nu mai sunt la fel. Nu mai e niciodată în felul ăla în care te aşezi la masă, pac, ai băut ceva şi te-ai relaxat. Lumea, dacă ai scoate bătura din ea, ar fi cu totul alta.
Care sunt stările prin care treci când te opreşti din băut?
Dan Sociu: La început, simţi că înnebuneşti. Sunt mai multe etape. Am trecut şi prin faza în care fumam iarbă ca să socializez, să mă distrez, să mă pună în mişcare. Doar că iarba e cu totul altceva decât alcoolul, te izolează, nu-ţi dă chestia aia caldă... Apoi, m- am lăsat şi de iarbă, şi de ţigări. Sunt perioade ca atunci când intri într-un service, mai iei o pauză să te repari. Limitezi daunele. Şi acum fac asta.
Ţi-e dor de ceva anume din perioada excesivă?
Dan Sociu: Da, de fazele alea când ţi se rupe de tot. De senzaţia că eşti un fel de Dumnezeu. Astea sunt stări bune pentru scris. Cum sunt şi pentru agăţat, nu că aş agăţa vreodată. Te simţi mai important decât eşti. Totul devine crucial. Se rupe mintea, se- accelerează, explodează. Dar e ceva anume, o stare, poate, pe care-o găseşti doar când bei? E starea de vulnerabilitate. În mod normal, noi oamenii ne ascundem, ne protejăm. Pentru că ştii că eşti dispreţuit dacă te arăţi vulnerabil. Că numai un sfânt te poate iubi. Cultura pop spune că bărbaţii vulnerabili sunt sexy. Nu-i adevărat, sau e, dar nu prea. Din când în când, poate un touch de vulnerabilitate dă bine, ca să fii mai uman, altfel nu te iubeşte nimeni aşa. Dar eşti mai adevărat cumva când ţi-o permiţi.
"DUPĂ CE-A MURIT TAICĂ-MIU, AM DECĂZUT"
Aş vrea să ne-ntoarcem în Botoşani, în perioada copilăriei şi-a adolescenţei tale. Cum era?
Dan Sociu: Era ca într-un film britanic care se-ntâmplă în Liverpool sau într-un oraş postindustrial. Sărăcie. Alcoolism. Locuiam la bloc, la etajul doi. Familia noastră era un fel de mică burghezie de orăşel – ai mei erau profesori, dar din părinţi ţărani. Locuiam într-un cartier muncitoresc şi aveam multe cărţi în casă. Apoi, după ce-a murit taică-miu, am decăzut, eram ăia care aveam cele mai multe cărţi în casă, dar eram şi ăia calici, săraci. Vecinii deja făceau afaceri, se duceau în Turcia.
Ai o imagine anume care ţi-a rămas de-atunci, o madlenă?
Dan Sociu: Visez cartierul meu. Când eram mic, aveam un loc unde era limita teritoriului găştii noastre. În dreptul unei alimentare "Spicul". Ştiam că dacă merg mai încolo de "Spicul", iau bătaie. Visez locul ăla.
Citeste material complet pe adevarul.ro
