Ca pentru o fata bisericeasca si ca pentru un profesionist, ataca nemijlocit partea practica a problemei in cauza; insesi procedeele si conditiile sine quibiis nan ale mantuirii. Tonul e grav, de explicatii lesnicioase nici pomeneala.
S-ar zice ca Domnul urmeaza preceptul de mai tarziu al lui Thomas More: I trust I make myself obscure, ce se talmaceste (cum mai potrivit nu se poate pentru convorbirea dintre Iisus si musafirul sau nocturn): trag nadejde ca nu-s usor de inteles, ca iti dai seama -tu, cel caruia ma adresez – de complicatia si greutatea subiectului ce abordam, de increderea ce-ti dovedesc expunandu-ti nu ganduri conventionale in cuvinte oarecare, ci framantarile cugetului meu celui mai intim, mai nedeslusit. Asa si Mantuitorul nu vrea sa-l crute pe fariseu, sa-l menajeze, sa-i indruge vorbe degraba inteligibile, sa-l amageasca a crede ca-i impartaseste adevaruri simple, sa-l cucereasca in doi timpi si trei miscari.
Semne nu-i va da. Si-i aplica regula : celui ce are mult, mult i se va cere. Domnul nu Se sfieste a-l ului si, oricum, nu-si pierde vremea cu preambule si pregatiri. Da branci unuia care nu stie a inota si-l azvarle in apa adanca.
Parca mai mult ca oricand Hristos Se invaluie in negura si in mister, imprejurul Lui numai nori, apa intunecoasa si carbuni de foc, aidoma ca in Psalmul 17 al craiului David. Atat sunt de nepatrunse si de zguduitoare cele pe care ii este dat lui Nicodim sa le asculte.
Si bietul om, invatat si doctor ce se afla, prea putin pricepe. Iar de reactionat reactioneaza aidoma celui mai nestiutor ins si pune intrebari vrednice de un tinerel naiv sau de chip fara de carte si malitie, unul dintre acei saraci cu duhul care sfintesc locul unde haladuiesc insa nu au nici un soi de acces la viata spirituala. Caci voitei obscuritati a Domnului, metodei de soc -de satori zenist – pe care o foloseste interlocutorul sau, naucitorul carturar ii opune obiectii de o elementaritate infantila si dand dovada de o totala obtuzitate. I trust I make myself obscure: cu adevarat Domnul a izbutit sa Se imbrace in negura si taine, cu adevarat Nicodim e ametit si pierdut. De unde rezulta doua concluzii certe:
a) caracterul extrem de neasteptat paradoxal si surprinzator al invataturii crestine;
b) imensa dificultate pentru ratiunea comuna si carturaria erudita de a-si asimila arcanele acestei invataturi.
Nici nu sunt, la drept vorbind, de mirare totala neintelegere manifestata de invatatul fariseu ori infantilismul reactiei sale: (cum adica? sa se nasca omul a doua oara si sa intre iarasi in pantecele maica-si?) Infantilismul acesta nu-l compromite pe Nicodim ci, dimpotriva, marturiseste cu totul altceva: cat de surprinzator, neasteptat si paradoxal e crestinismul! (Si cat de falacioasa, urmare descoperirii manuscriselor de la Qumran, stradania universitatii din Ierusalim si a rabinatului international de a preface crestinismul intr-o oarecare secta de tip esenian.)
Botezul si Cuminecatura sunt doua solutii intru totul extraordinare si aproape de neconceput pentru mintea omeneasca normala, chiar neprevenita, neostila, necorupta. Cu atat mai vartos vor fi aparut ele asa unei minti normale din vremea aeea: la orice nou sistem etic se putea astepta; dar ca solutia mantuirii sa stea in stropirea cu apa si in consumarea carnii si sangelui unui semen se arata dincolo de capacitatea de rationalizare a fapturii ginditoare si peste putinta ei de a se dezbraca de idei apriorice.
O doctrina morala, oricat de severa ori de rafinata, nu ar fi stupefiat, nici produs indepartarea. Dar nasterea de-a doua din apa si din duh! Asa fiind, lui Nicodim – depasit, iritat, suparat desigur pe sine, prins ca intr-o ambuscada mintala – nu-i ramanea decat refugiul in extrema simplicitate a puterii de judecata, in perplexitate, intr-o semiotica strict literala, in agatarea de semnificant, in refuzul categoric de a trece la infricosatorul (prin profunzime si implicatii) sens.
Domnul intelegandu-l, nu Se arata, El, surprins de raspunsul oaspetelui: nu Se osteneste a-i da alte lamuriri, o tot tine pe linia unui satori necrutator, incredintandu-se bunei voiri, bunei credinte, bunelor intentii ale interlocutorului care, negresit, va sfarsi prin a pricepe.
Ceea ce s-a si intamplat. Nicodim va interveni pentru Hristos in fata arhiereului si fariseilor (Ioan 7, 51 :
Nu cumva Legea noastra judeca pe om daca nu-l asculta mai intai si nu stie ce a facut ?). Va fi, alaturi de Iosif din Arimateea, unul din acei care vor ingriji de cuviincioasa inmormantare a Domnului, aducand o suta de litre dintr-un amestec de smirna si aloe.
Episodul Nicodim este, probabil, dovada cea mai buna a imposibilitatii culturii si inteligentei de a constitui singure calea catre Hristos. Cultura, inteligenta ori stiinta nu-s piedici, dar nici elemente ajutatoare. Iar cazul in speta atata chiar dovedeste: ca mintea si invatatura pot sa nu stea in calea credintei. (Odata omul ajuns la credinta, cunoasterea si ascutimea ii vor fi insa de folos, vor amplifica, adanci si ageri credinta).
Momentul Nicodim mai este – in cadrul referatelor evanghelice – si singurul exemplu al unui fariseu luminat de credinta. Va fi fost desigur si pricina de mangaiere si incredere pentru Domnul. Unul din ai Sai care-L cauta, Il recunoaste, I se daruie!
Nicodim e prudent (vine noaptea, intervine procedural), e un iudeu habotnic, e un fariseu, dar nu e orb; isi da seama ca numai unul care vine de la Dumnezeu poate savarsi ceea ce face Iisus Nazarineanul. De aceea si merge la El. Mai tarziu va fi mai putin prudent: va interveni pentru invinuit, iscand supararea colegilor sai (Ioan 7, 52 : "u cumva si tu esti din Galileea ?", va purta de grija trupului neinsufletit al Rastignitului (Ioan 19, 39), starnind fara indoiala mania acelorasi.
Nu stim daca Nicodim a fost ori ba mucenic. Stim totusi ca prin el s-a aratat altceva: ca, anume, la Hristos au venit nu numai vamesii, desfranatele, pacatosii, ci si carturarii.
Cazul Nicodim dovedeste ca toti sunt chemati si toti primiti.
Fiecare dupa masura si felul darului, pregatirii, mintii: Nicodim, asadar, mai cu asprime si mai cu exigenta, ca unul invatat ce este.
Nu numai vamesii, desfranatele, pacatosii – ci si dreptii! Nicodim ni se infatiseaza ca atare, opusul fratelui celui bun din parabola fiului risipitor. Spre deosebire de acela, el – drept, carturar, curat – intra la ospat, nu se sfieste a se alatura desfranatelor si pacatosilor; nici pic de orgoliu la el.
Nicodim ne ofera tabloul – incantator, consolator, splendid – al carturarului modest, al fariseului nesigur si nedelectat de sine. Iata-l acolo, sezand in fata Domnului, biet vizitator nocturn, oarecum zapacit de cele ce aude, infricosat neindoielnic si de cele ce i se spun si de perspectiva descoperirii sale de catre zelosii farisei in casa amagitorului, caznindu-se a intelege, afurisindu-se probabil pentru raspunsurile neroade ce singur gaseste a formula si de a caror stupiditate nu se poate sa nu-si fi dat prea bine seama.
Iata-l plin de bunavointa, curiozitate si incertitudine, de puternica dorinta de a intelege si crede, plin de admiratie si simpatie si veneratie pentru Cel care-i sta in fata si ale Carui vorbe le asculta cu nesat, parca si cu teama dar si stapanit de o nadejde nebuna. Cu nadejdea aceea nebuna despre care Fr. Mauriac socoteste ca s-ar cadea sa ne-o insufle purtarea de pe cruce a talharului celui bun: iata-l pe Nicodim, talhar in ochii colegilor sai intru fariseism, rostind parca si el: Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta, pomeneste-ma si pe mine, neindemanatecul intru taine carturar, nestiutorul intru cele adevarate doctor.
Si nu numai la lumina acestui biet opait de pe aceasta sarmana masa, ci si la lumina zilei infricosatei Tale judecati, pomeneste-ma alaturi de toti cei care de-a lungul vietii Tale pamantesti Iti vor fi umplut ori Iti vor umple sufletul de mangaiere si duiosie: Prea Curata Maica Ta, iubitul Tau ucenic, inaintemergatorul Tau, Veronica, talharul cel bun, aprigul Petru si toti ceilalti si toate celelalte. Nu ne uita nici pe mine, ori pe Luca, ori si pe ceilalti putini care adeveresc oamenilor ca si carturarilor le este deschisa calea spre cer.
Nicodim – nadejde nebuna a intelectualilor unui sfarsit de veac covarsit de tiparituri, informatii si servo-mecanisme, infometat de credinta, dibuind in lumea semnificatiilor si semnificatelor – urma facerilor Atottiitorului si a fagaduintelor lui Hristos.
Parintele Nicolae Steinhardt,
Articol preluat din volumul "Daruind vei dobandi" Editura Manastirii Rohia
