Cu mulţi-mulţi ani în urmă, era o căprioară care simţea în nări un puternic parfum de mosc. Ea se căţăra pe crestele verzi ale munţilor şi simţea acel minunat parfum, atât de pătrunzător şi dulce. Alerga ca o săgeată prin păduri şi acel parfum o însoţea mereu, plutind în aer.

Căprioara noastră nu izbutea să priceapă de unde venea acea mireasmă care o tulbura într-atât.

Ea se asemăna cu cântecul unui flaut, la a cărui chemare nimeni nu putea rezista.

Şi iată, căprioara noastră o porni la fugă - din codru în codru - în căutarea izvorului acelui minunat şi tulburător parfum.

Căutarea era tot ceea ce mai ştia. Biata făptură nu se mai gândea nici la hrană, nici la apă, nici la somn şi nici la altceva. Ea nu ştia de unde venea chemarea acelei miresme, dar simţea că trebuie să-i dea ascultare, căutându-­i urma prin păduri, peste văi şi munţi, ceea ce şi făcu până când, înfometată, ostenită, fără nici o vlagă şi alergând înainte doar la întâmplare, lunecă de pe o stâncă şi căzu rănindu-se de moarte.

Rănile sale erau dureroase şi adânci.

Căprioara noastră îşi linse pieptul însângerat şi, în acea clipă, descoperi un lucru de necrezut. Parfumul, acea mireasmă care o vrăjise, chiar din trupul său venea, din acel "săculeţ" de mosc pe care îl au toate căprioarele din specia sa.

Biata făptură respiră adânc acel parfum, dar era prea târziu ...

 (Bruno Ferrero)

 
"Prea târziu te-am iubit, frumuseţe străveche şi mereu nouă, prea târziu te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu, iar eu în afară trăind  fără tine şi aruncându-mă asupra acelor frumuseţi pe care tu le-ai plăsmuit şi care fără tine nu ar fi putut exista. Tu erai mereu cu mine, dar eu nu te-am găsit. "

(Sfântul Augustin)