La fel de importantă este şi încărcătura negativă pe care o transmitem celorlalţi. Şi nu întotdeauna partea negativă se manifestă prin violenţă, abuzuri, ură, orgoliu sau încrâncenare. Puţini dintre noi sunt făcuţi să poată duce cinci talanţi, cei mai mulţi primim unul şi, de un timp, aproape toţi ne grăbim să îl îngropăm.
Evoluţia este o atitudine individuală, intimă şi bine definită atunci când menirea are întâietate în faţa supravieţuirii. Sistemul actual dezvoltă în individ noţiunea de ego, fără însă a determina conştientizarea a ceea ce înseamnă datorie faţă de aproapele, faţă de societate şi, de ce nu, faţă de tine însuţi ca om.
De la o societate de consum la una productivă - chiar şi spiritual - drumul este extrem de abrupt şi deseori periculos fără asumarea fiecărui gest pe care îl facem.
Lipsa de educaţie, lenea intelectuală, consumul scandalos şi fără scrupule şi absenţa iubirii sunt cele mai aprige arme cu care ne învingem singuri. Nu ne mai raportăm la propria noastră condiţie, ci la nivelul de trai al celor care - poate - sunt parte a unui experiment reuşit: civilizaţie în suprapondere, fără susţinere afectivă, reguli devenite legi, solidaritate doar cu voia şi binecuvântarea sistemului.
M-au marcat profund câteva întâmplări trăite de oameni în momente crâncene, în închisorile comuniste:
Un deţinut primeşte o pedeapsă cu bătaia. Omul era îngrozitor de slab, nu ar fi suportat nicio palmă, darămite o bătaie la tălpi sau lovituri care rupeau carnea de pe trup. Atunci un coleg de suferinţă strigă: Bate-mă pe mine în locul lui! A fost bătut în locul aceluia. S-a întors în celulă cu capul tumefiat, ochii nu i se mai vedeau. A fost aruncat jos, un maldăr de carne. Dar era liniştit şi cu inima caldă: îşi salvase, în mod sigur, colegul de la moarte!
Filosoful Mircea Vulcănescu, închis la carceră, unde câteva zeci de deţinuţi erau nevoiţi să stea într-o celulă întunecoasă, cu mâzgă şi nămol rece, fără ferestre, s-a întins pe jos şi le-a spus celor tineri să se aşeze pe el, pentru a-şi salva măcar ei zilele. Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit atunci si a murit, nu înainte de le spune celor de faţă: Să nu mă răzbunaţi!
La Canal. Munca de salahori, pe arşiţă, ploaie sau zăpadă. Unul se trezeşte dimineaţa cu perna plină de sânge. "Ai lipsă de calciu", îi spune alt deţinut. Peste câteva zile, cel care îi pusese "diagnosticul" cere să fie luat în echipa de voluntari care muncea în stufărişul Bălţii. Pleca dimineaţa, ajungea seara zdrobit de efort. După un timp, le prezintă tuturor preţioasa recoltă: într-o cârpă murdară strânsese coji de ou, bucăţi una cu penele, de prin cuiburile în care păsările îşi clociseră puii. "Uite, ţi-am adus calciul", zice. La vederea cojilor în două cu pene şi sânge de la puii iviţi în grabă, omul nostru se ridică şi refuză să bage în gură asemenea grozăvenie. Zilele se scurg şi, odată, întreabă acela: "Ia spune, mai murdăreşti perna de sânge?". "Nu", e răspunsul, "de un timp nu mai am nimic". "Pai înseamnă că au fost bune cojile alea". M-a înduioşat profund povestea asta. Într-un Iad cum a fost cel de la canal, un om se oferă voluntar într-o echipa de muncă (nu că altfel nu ar fi muncit din greu!!), iar apoi, zile în şir, pisează pe ascuns cojile de ouă, le strecoară în blidul de mâncare şi aşteaptă senin ca celălalt să se înzdrăvenească.
Poveşti simple. Dar ne vedem în măcar una dintre aceste situaţii? Vorba devine faptă sau trăieşte doar orgoliul cuvântului rostit?
(F.Tonita)
