Ce mai contează astăzi în educaţie? Ce tip de îndrumare să dau copilului meu când lumea se reconfigurează de la o zi la alta, fără să mai lase locul unor algoritmi clari, de acces sigur pe scara socială? Notele bune, examenele absolvite şi completarea studiilor superioare nu mai sunt garanţia securităţii economice aproape nicăieri în lume. Dacă până ieri şcolile au fost o rampă de lansare către succes, astăzi şi-au pierdut vizibil autoritatea în formarea exclusivă a indivizilor funcţionali: ele sunt deja concurate de o sumă de programe şi cursuri alternative, de sisteme de pregătire individuală, de curricule personalizate şi tehnologii care facilitează învăţarea.
Pentru ca un copil să reuşească, nu mai este suficient să ne asigurăm că ştie şi înţelege o mulţime de lucruri. Lumea de dincolo de porţile universităţilor nu mai funcţionează după principiul absorbirii şi valorificării indivizilor tobă de carte. Tehnologiile au reformat mediul de viaţă, crizele economice au transformat manualele de management, iar interviurile de angajare şi-au înlocuit aproape în totalitate grilele de selecţie a aspiranţilor.
Realitatea noastră arată cu atât mai descurajant: copiii noştri s-au născut într-o societate coruptă, netransparentă şi cinică. Au reuşit oportuniştii, dătătorii din coate, urmaşii privilegiaţilor din sistemul anterior, modelele de vulgaritate şi obrăznicie. Sau cel puţin aceştia au devenit cei mai vizibili şi vocali. Şcolile noastre abia supravieţuiesc, de 25 de ani, din inerţie instituţională. Mult din cultura străzii şi limbajul de cartier s-au mutat în clasă. Profesorii vin din zona mediocră a absolvenţilor, deciziile psiho-pedagogice şi administrative, din sfera clientelismului politic.
Decalajul între ce tip de minţi sunt cerute acum de piaţa muncii şi modul de operare propus copiilor în şcoli este atât de mare, încât singura speranţă rămâne în intervenţia providenţială şi inspiraţională a părinţilor. Mulţi dintre aceştia au început să caute strategii de "salvare" a copiilor şi punere a lor sub influenţe controlate pozitiv de intuiţii şi instincte pragmatice, cu mult deasupra prăfuitelor mentalităţi şcolare.
În lume au înflorit şcolile-pilot, homeschooling-ul, şcolile "in the cloud", asocierile spontane de oameni creativi şi curajoşi care au ales să dea copiilor lor stimuli de altă natură: explorare în natură, implicare în comunitate, abordare interdisciplinară, parteneriate la distanţă cu şcoli tehnologice, muzee interactive, simulatoare experimentale etc.
Peste tot, motorul schimbării s-a stârnit de jos, dinspre părinţi, adică din comunitatea indivizilor cel mai direct interesaţi de cât de eficientă şi vizibilă e educaţia pentru copiii lor. Şcolile se vor crampona mereu de sindicate, metodologii, proceduri şi drepturi salariale; la noi se vor urni cu atât mai greu cu cât există printre profesori o masă critică de indivizi mediocri intelectual. Singura speranţă rămâne în cât de rapid se vor instrui părinţii, cât de bine îşi vor defini o viziune alături de copii şi cât de puternici vor deveni în presiunile pe care vor învăţa să le pună pe sistem.
Nu s-a creat încă o mişcare a părinţilor la noi. Nu există încă acea masă critică şi competentă care să reprezinte o ameninţare pozitivă pentru cultura şcolară de acum şi pentru stabilitatea scaunului de director din preajma cancelariilor. Ba, mai mult, se pare că tocmai în aceste cancelarii, există o convenabilă explicaţie a rateurilor date de elevii lor: aceea că părinţii români de astăzi, în majoritatea lor, nu ştiu să facă lucruri elementare pentru copiii lor: îşi trimit fiii la şcoală fără cei 7 ani de acasă, îi neglijează sau îi alintă în infantilizare prelungită, îi copleşesc emoţional sau nu îi validează suficient, nu îi însoţesc în traseul lor şcolar, nu îi motivează sau susţin cu modele inspiraţionale de viaţă.
E foarte adevărat. Şi eu simt, la catedră, de la o generaţia la alta, o treptată înstrăinare a părinţilor de proprii copii, o din ce în ce mai mare neputinţă de conectare emoţională: sunt tot mai mulţi copii care nu au răbdare să asculte o poveste, care se trântesc în crize pe jos, la orice refuz sau eşec, din ce în ce mai mulţi copii cu probleme de limbaj, atenţie sau stăpânire de sine. Din discuţiile cu familiile lor nu rezultă întotdeuna nepăsare sau abandon, dimpotrivă: anxietăţi, teama de a nu fi un părinte suficient de bun, frica de a nu fi iubit de propriul copil, nesiguranţa deciziilor de limitare şi control, multe disfuncţionalităţi în cuplu etc.
O generaţie de părinţi la fel de ezitantă şi fără viziune ca partenerii lor formali, de la catedre. Şi unii şi alţii îşi denunţă, pe înfundate, în argoul de cancelarie sau pe forumurile colorate ale mămicilor, o mulţime de puneri la zid, toate bine împachetate în argumente, dar total neasumate şi nereprezentate în spaţiul public.
La intersecţia acestor două lumi buimace stau copiii noştri şi presiunile urgente ale lumii de azi şi de mâine: ei nu-şi vor face un viitor dacă nu ştiu să se conecteze rapid la informaţii, să gândească transdisciplinar, să înveţe singuri, să se readapteze permanent la schimbare, să caute soluţii ingenioase, să comunice eficient. Vor fi o generaţie care va supravieţui strict din calitatea ideilor pe care le dezvoltă şi mai ales din creativitatea lor. Noi încă le servim o şcoală unde cunoaşterea se întâmplă sincron pentru toată lumea, e feliată univoc în capitole, neactualizată şi nereciclată în intersecţii interdisciplinare. Îi măsurăm încă doar cu pixul pe hârtie, îi etichetăm după criterii cantitative şi îi forţăm pe linii de dezvoltare neumaniste, fără stimuli culturali şi artistici, fără elemente de "wow", de bucurie a descoperirii sau fără încrederea de a-şi asuma riscuri şi a greşi constructiv.
Aparent, salvarea copiilor noştri nu se află nici în şcoli, nici în părinţi. Primele sunt anchilozate în negare, ultimii sunt captivii propriei educaţii: fricoşi, supuşi, nehotărâţi.
Singura gură de aer proaspăt a venit pentru tineri din mediul virtual. Acolo se şcoleşte deja, dezorganizat, spontan şi sincron cu vremea, o mare parte dintre ei. Calculatorul, tabletele şi telefoanele inteligente le-au modificat modul de operare: se hrănesc cu stimuli puternici, rapizi, au nevoie de feed-back imediat, la un click distanţă, au învăţat să acceseze orice informaţie, să comunice în grupuri, să se expună, să se manifeste. Informaţia nu mai este monopolul nimănui, aroganţa ştiutorului a dispărut, lucrurile extraordinare ale planetei sunt vizibile de pe canapeaua sufrageriei mele, lecţiile de geografie, istorie, biologie sau mate sunt, toate, pe youtube, în mii de variante şi tutoriale care mai de care mai explicite. Toate acestea, au venit, desigur, cu o mulţime de contaminări negative: copiii noştri şi-au pierdut capacitatea de concentrare pe termen lung, răbdarea sau puterea de discriminare critică a informaţiei. Rele sau bune, nici şcoala, nici familia nu s-au adaptat la aceste transformări. Fiecare trage de copil din direcţii distincte, încercând o repliere forţată la modul lui de gândire, dobândit odinioară.
Avem, astfel, o intersecţie de lumi care au strâns la mijloc, într-o încordare teribil de disociată, destinele copiilor noştri: o şcoală ruşinos de învechită, o generaţie de părinţi anxioşi şi un mediu virtual exploziv, mai intens şi rapid decât oricare dintre noi.
Ce poţi face pentru un copil sub tălpile căruia s-au aşternut atâtea nisipuri mişcătoare?
Între polul fix al anchilozării instituţionale şi cel spectaculos al mediului online, singurul mediator posibil este familia. Părinţii sunt singurii care pot exercita control şi modifica echilibrul de forţe. Ei sunt singura zonă activă, cu adevărat decizională şi capabilă să intuiască toate curentele viitorului. Nu înţeleg ce îi opreşte să se asocieze, să se organizeze, informeze, să îşi ia consultanţi profesionişti în educaţie (psihologi, mediatori, traineri etc) şi să exercite asupra culturii organizaţionale din şcoala unde-şi ţin copiii câteva presiuni fundamentale, pozitive.
Am tot văzut pe la şedinţele cu părinţii reflexele lor ruşinoase de a se aşeza în ultima bancă, teama de a deschide gura, suspiciunea că îndrăznelile lor se vor răsfrânge răzbunător pe copii. Câtă vreme mamele şi taţii de astăzi au ticuri de şcolari fricoşi şi încă manifestă simptomul capului plecat, nu-i de mirare că generaţia actuală a evadat în virtual şi şi-a găsit bucurie în salturile artificiale de la un nivel la altul, al jocurilor online.
Nu vorbesc despre o luptă între şcoli şi comunităţile de părinţi, nici despre ivadarea claselor cu replici sau proteste nervoase. Vorbesc de intervenţii egal semnificative şi de o parte şi de alta, de dezbateri şi negocieri, de leadership parental şi implicarea activă a comunităţii locale în clasă. Nu-mi închipui că reconfigurarea şcolii noastre înseamnă copierea modelelor din afară, nici abdicarea de la învăţarea temeinică, de la clasicul efort intelectual, complex şi organizat. Am însă încredere în biologie şi în resursele naturale de inteligenţă ale acestui loc, în vibraţiile ecosistemului nostru intelectual şi fiziologic: ştiu că toate speciile îşi îngrijesc cum pot mai bine puii şi au cele mai clare intuiţii despre supravieţuirea şi adaptarea lor. De aceea mi se pare nefiresc de absentă prezenţa părinţilor în şcoli, extrem de nevalorificate intelectul şi competenţele unor adulţi care, altfel, au succes în meseriile lor actuale. Mi se pare ruşinos felul în care părinţii români şi-au predat copiii, pe încredere, în mâna unor funcţionari nereciclaţi de aproximativ 50 de ani, în marea lor majoritate. Şi absolut de neexplicat pasivitatea şi lipsa lor de atitudine faţă de atâtea disfuncţionalităţi, unele povestite alarmant în fiecare zi de propriii copii.
Puţini ştiu că pe hârtie, criteriile de acreditare a şcolilor româneşti sunt foarte ambiţioase. Inspecţiile şcolare, evaluările ministeriale şi asistenţele la lecţie se fac conform unor itemi moderni, aliniaţi la tot ce înseamnă astăzi educaţie de performanţă. Cum au reuşit atâţi oameni să fenteze atâtea reguli, proceduri şi standarde? De ce educaţia nu este centrată pe elev, de ce nu există tratare diferenţiată, de ce nu se aplică principiile managementului calităţii în care s-au format atâtea sute de cadre, de ce nu există cu adevărat implicare în comunitatea locală şi parteneriate active în formarea copiilor? De ce există mii de procese verbale de conformitate şi acreditare a şcolilor, în termenii cei mai laudativi şi totuşi, în teren, toată lumea consimte la atâta ratare?
De ce? Dintr-un motiv tare simplu: jocurile sunt făcute unilateral, de o singură categorie de oameni, fără parteneriate de partea cealaltă a factorilor interesaţi. E un exerciţiu simplu, de asociere, comunicare, negociere şi implicare activă, şcoală-familie. Un exerciţiu democratic pe care îl pretindem zgomotos de la politicienii care ne reprezintă, şi pe care culmea, nu suntem în stare să îl facem măcar pentru copiii noştri, în imediata noastră apropiere şi teribila noastră realitate.
Nu cred încă în finanţarea suplimentară a şcolii româneşti. Banii s-ar duce deocamdată în găuri negre – unele ale corupţiei, altele ale mediocrităţii, dar cele mai multe ale lipsei de parteneri activi care să îi gestioneze just.
OANA MORARU
