De dragul "adevărului" mânjim cu sânge obrazul fratelui nostru. De dragul "adevărului" îl omorâm cu pietre pe fratele de lângă noi, care, deodată, peste noapte, s-a transformat în duşmanul No. 1 al poporului. Tot din dragoste de "adevăr" începem să distingem dracii kgb-işti, dracii cia-işti, dracii securişti. Şi ca unii care am plinit toate poruncile Evangheliei, ca unii ce ne-am arătat adevăraţi povăţuitori de suflete şi modele destoinice de urmat, începem să îi vădim pe aceşti "draci securişti" în numele Scripturii, că deh… spune Scriptura: "De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş"(Mt. 18:15-17). Şi aşa noi toţi ajungem apostoli, iar ceilalţi păgâni şi vameşi, kgb-işti şi cia-işti.
Noi am secat izvorul nemuririi – dragostea – şi ne chinuim zadarnic în deşertăciunile lumeşti. Viaţa de dincolo o gustăm prin harul lui Dumnezeu, iar harul se dobândeşte prin dragostea de Domnul, prin râvnă şi inimă fierbinte. Dar noi am uitat cum sună dragostea şi nu-i mai dăm de urmă. Iar dacă este, se consumă într-una pătimaşă. Dovadă că dragostea e cea care susţine şi sufletul şi lumea este şi goana lumii de azi care aleargă ca o nebună, inconştient aş zice, după dragostea trupească, crezând că acolo se vor elibera de insatisfacţia lăuntrică. Amăgire, cumplită amăgire. Trăim un veac al amăgirilor la nivel universal. Iarba, florile, legumele şi toate roadele pământului sunt false; aerul este pervertit, învăţătorii sunt mincinoşi, păstorii sunt lupi în piei de oi; ne trădăm prietenii şi am început să vedem cu duhul securişti, spioni şi kgb-işti. Unde eşti tu, Pavel, Doamne, să ne-nveţi cum să iubim?
Dragostea este îndelung răbdătoare, începe Pavel. De ce oare începe cu răbdarea şi nu numai cu răbdarea, cu îndelungă răbdarea? Pentru că ea ştie că orice lucru trainic în timp se clădeşte, prin multă trudă şi nevoinţă. De am avea noi înțelegerea că fratele de lângă noi, că prietenul nostru este într-un moment nedesăvârşit al vieţii lui, aflat însă pe urcuşul desăvârşirii, că lipsurile lui se vor completa prin experienţa ce va să treacă, nu ne-am mai lepăda de el, ci l-am răbda cu inimă bună.
Dragostea este plină de bunătate, continuă apostolul. De am avea răbdare, am câştiga şi bunătatea, că de aici izvorăşte aceasta. Înţelegând neputinţele fratelui nostru, ne vom purta cu bunătate şi de la sine dorim binele lui ca şi cum ar fi binele nostru. Răbdarea celuilalt este o osteneală a sufletului meu, iar roada acestei osteneli o aflu numai când celălalt află odihnă, bucurie şi cununi de la Hristos.
Iată de ce continuă Pavel, că dragostea nu este invidioasă, pentru că atâta timp cât rodul fratelui este rodul tău, durerea fratelui ar fi durea ta. Numai cel ce nu suferă să iubească poate fi invidios, se întristează de bunăstarea fratelui său. Şi pentru că mulţi au impresia că iubesc şi că au multă dragoste, Pavel înşiruie câteva calităţi negative ale dragostei, pentru a nu face confuzii, bineştiind că dacă săvârşeşti una din cele enumerate, dragostea ta se vădeşte a fi puţină sau deloc.
Dragostea nu se laudă. Cel ce iubeşte nu se laudă în faţa aproapelui său, pentru că tot ce este al lui socoteşte că este şi al fratelui său. Cei ce se iubesc împart toate ale lor, nu ascund nimic unul de altul, şi nu fac diferenţă între bunurile lor, chiar dacă sunt diferiţi. Ei sunt mai multe trupuri într-un singur suflet şi dacă te consideri că ai mai mult decât celălalt, te diferenţiezi şi dragostea te scoate afară.
Nu se umflă de mândrie. Cel ce iubeşte nu se mai gândeşte la sporul lui material sau chiar duhovnicesc. Cei ce caută desăvârşirea în afara celorlalţi se înşală pe sine şi nu ajung decât la umflătura mândriei. Aceasta este specific tuturor religiilor, mai puţin creştinismului. Nimeni nu poate să-L iubească pe Dumnezeu dacă nu-l iubeşte pe aproapele. Cel ce nu simte în trupul şi sufletul său daună din pricina nedesăvârşirii fratelui, este departe de desăvârşire. Aceasta, mândria, cred că împiedică cel mai mult lucrarea dragostei. Pentru că mândria te întunecă, nu mai vezi ce face cel de lângă tine, ci numai de tine îţi pasă.
Nu se poartă necuviincios. Dacă până acum s-a vorbit la nivel de teorie, Pavel aduce discuţia şi în faptă. Pentru că, după cum credinţa fără fapte este moartă, la fel şi dragostea şi cu atât mai mult, ca una ce este numită mai mare dintre toate. Un sfânt părinte vorbea despre sfiala care a existat între Maica Domnului şi dreptul Iosif de la început şi până la sfârşit. Cel ce iubeşte este atent să nu mâhnească pe fratele său prin vreo purtare de-a sa, nici măcar să dea de bănuit ceva. Nu îndrăzneşte să jignească pe fratele său nici măcar cu o privire.
Nu caută ale sale. Şi nu numai că încearcă să nu-l deranjeze sau jignească pe fratele, dar se osteneşte mai mult pentru el decât pentru sine. Iată unde s-a suit dragostea de astă dată! Am convingerea că cel ce păşeşte pe aceste trepte ale apostolului, reuşeşte să ajungă la această minunăţie de stare – să te bucuri nu numai pentru el, să te bucuri mai mult pentru el. Numai cine iubeşte poate înţelege aceasta. Numai cine a ajuns aici poate cunoaşte această mare desfătare pentru sufletul lui – începi să te asemeni dumnezeirii(după cum mărturisesc Părinţii).
Nu se aprinde de mânie. Până şi mânia se înmoaie în faţa acestei desfătări. Această stare deja începe să topească răutăţile cele ascunse şi chiar de am avea prilej de tulburare pe fratele, ea nu ne dă prilej de revoltă.
Nu se gândeşte la rău. Chiar dacă fratele te-a supărat, a greşit înaintea ta, tu ne te poţi răzbuna pe el, pentru că ea(dragostea) şi-a pus deja pecetea în inima ta. Şi chiar dacă te superi nu poţi să-i faci rău.
Nu se bucură de nedreptate. Dragostea nu rabdă nedreptăţirea fratelui său, ci când îl vede suferind sau nedreptăţit, sare să-l ajute. Această specificare este foarte importantă. Mulţi cred că iubesc atunci când stau deoparte, când alţi fraţi suferă. Dragostea te împinge la o atitudine de a ajuta pe cel în suferinţă, fără ca acesta să-ţi ceară ajutorul.
Ci se bucură de adevăr. Aceasta s-a spus pentru a arăta că dacă nu arzi când celălalt e în suferinţă, te-ai abătut de la adevăr; mergi pe o cale strâmbă, care-ţi ascunde drumul desăvârşirii.
Suferă toate. Câtă minunăţie! Nu suferi ceva ci toate câte ţi-ar face fratele. O, de ce desfătare ne lipsim! Oare unde ne-am pierdut pe drum de nu mai putem ajunge aici? Lovitura lui spre tine se transformă în mângâiere, pentru că este palma celui pe care îl iubeşti. Aici deja ea este desăvârşită. Întoarce obrazul celălalt dintr-o dispoziţie nefăţarnică a inimii. Pe cel ce iubeşte, nimic şi nimeni nu-l mai poate vătăma.
Crede toate. De aceea suferă toate, pentru că înţelege căderea fratelui său ce îl determină să facă rău, să prigonească. Vedem de aici că nu ura celorlalţi ne împiedică pe noi să iubim, ci necredinţa noastră. Singur bun să fii, iubeşte! Că dragostea îţi dă puterea să suferi tot.
Nădăjduieşte toate. Şi suferi în nădejdea că Domnul ne va schimba pe toţi. Socotesc că fără această nădejde nu am putea răbda şi suferi nedreptăţile aproapelui. Dragostea are puterea şi de a schimba, de a îndrepta. Cu nimic nu te păgubeşte.
Rabdă toate. Iar aminteşte de răbdare, dar de data aceasta cred că de una mai presus de fire, una dumnezeiască, care se naşte din nădejdea că Domnul va stabili şi pacea şi dreptatea şi adevărul.
Dragostea nu cade niciodată. Şi ajuns aici, nimeni nu te mai poate clinti. Eşti mai tare decât toţi puternicii lumii care au furat scaunele din faţă. Află că, dacă dragostea ta s-a transformat la un moment dat în ură sau nu a putut trece cu vederea neajunsurile fratelui, acea dragoste nu era desăvârşită. Dragostea ta era pătimaşă, ori din mândrie, ori din desfrânare. Şi dacă dragostea ţi s-a clintit, ia aminte şi vezi de unde a venit greșeala şi îndreptează-te şi nu lăsa iubirea.
Am scris acestea nu pentru că eu am dragoste, ci pentru că, lipsită de dragoste fiind, jindui după ea, şi pentru ca să ne amintim ce departe suntem de Adevăr. Şi dureros este să vezi, cum sfâşiindu-se fraţii între ei în goana după kgb-işti, sfâşiem Biserica lui Hristos. Să ne temem de cei ce ne ucid sufletul şi să ne punem întrebarea: Nu cumva invidia este mult mai mare "securist"?
Da, luptăm împotriva duşmanilor Bisericii şi ai neamului nostru, dar în duhul Evangheliei, în duhul Sfinţilor Părinţi, în duhul martirilor neamului românesc, iar nu în duhul nostru care ne transformă pe noi singuri în apostoli, iar pe toţi ceilalţi, restul, în securişti.
(MONAHIA FOTINI, editorial din numarul 15 al revistei ATITUDINI)