După ani şi ani de rugăciune şi sălbatice renunţări, unul dintre cei doi pustnici era convins că ajunsese la desăvârşire.
Celălalt era şi el pios, dar totodată bun şi înţelegător. El se oprea întotdeauna să vorbească cu puţinii pelerini ce veneau încolo, adăpostindu-i şi hrănindu-i pe aceia care se rătăceau pe acolo sau pe cei care doreau să se ascundă. "Acesta este timp pierdut pentru meditaţie şi rugăciune" gândea cel dintâi pustnic, căruia nu-i plăceau desele - chiar dacă nu îndelungate - absenţe ale celui de-al doilea.
Pentru a-l face să înţeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfinţenie, se hotărî să pună câte o piatră la gura propriei sale grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greşeală.
După câteva luni, în faţa grotei sale se înălţa un zid de pietre, cenuşiu şi sufocant. Şi el era închis înăuntru.
Uneori construim ziduri de jur împrejurul inimilor noastre, folosind pentru aceasta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor.
Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedica formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre.
Şi mai cu seamă aceea de a încerca să nu devenim "o piatră în plus în zidurile altora ".
(Bruno Ferrero)