Nu prea vedem activități într-adevăr comune. Nu prea întâlnim în aceleaÈ™i topuri autorii de pe ambele maluri ale Prutului. Ca să nu mai vorbim de premii. Moldova premiază autorii de aici, România pe cei de dincolo.
La orice festival în comunicatele de presă autorii basarabeni sunt trecuÈ›i ca reprezentanÈ›i ai Republicii Moldova, chiar dacă nu mai locuiesc aici de zeci de ani. Și atunci mă întreb: la ce se referă această apartenență când în dreptul numelui scrie, între paranteze, Republica Moldova?
Pentru că dacă se referă la cea culturală, noi, cei de aici, fiind scriitori de limbă română, ar fi logic să avem aceeaÈ™i apartenență cu scriitorii de limbă română din România. Iar dacă pentru o corectă aÈ™ezare geografică, se trece în paranteze apartenenÈ›a la o anumită zonă, atunci cred că în dreptul numelui meu deja ar fi timpul să scrie Republica Moldova, la fel cum în dreptul lui Mihail Vakulovski, MitoÈ™ MicleuÈ™anu sau Ana DonÈ›u ar trebui scris România.
Sunt lucruri care par neînsemnate, dar nu e aÈ™a. Pentru că e o confuzie, aproape voită, care – ca renumitul articol 13 din ConstituÈ›ie – ne ameÈ›eÈ™te de tot. Cu atât mai mult cu cât autorii de la noi publică aproape toÈ›i în România, iar, mai nou, la Editura „Cartier” apar tot mai mulÈ›i autori de peste Prut. O situaÈ›ie firească pentru o singură cultură. O situaÈ›ie ciudată pentru țările din paranteze.
Mai ales că nu avem încă un mare eveniment cultural care să reuÈ™ească să includă literatura română, fără paranteze pentru țări, ci doar cu paranteze pentru apartenenÈ›a geografică. Cu paranteze pentru CernăuÈ›i, BucureÈ™ti, TimiÈ™oara, ChiÈ™inău, Paris È™i aÈ™a mai departe.
Anul centenar ar trebui să ne aducă mai concret împreună. Într-un mod real, în care să simÈ›im că suntem aÈ™ezaÈ›i în aceeaÈ™i cultură, nu graniÈ›e È™i premii între graniÈ›e. Fiindcă e ciudat să credem că avem aceeaÈ™i literatură, aÈ™ezată cu încredere pe podiumuri separate.
