Nu prea vedem activități într-adevăr comune. Nu prea întâlnim în aceleași topuri autorii de pe ambele maluri ale Prutului. Ca să nu mai vorbim de premii. Moldova premiază autorii de aici, România pe cei de dincolo.
La orice festival în comunicatele de presă autorii basarabeni sunt trecuți ca reprezentanți ai Republicii Moldova, chiar dacă nu mai locuiesc aici de zeci de ani. Și atunci mă întreb: la ce se referă această apartenență când în dreptul numelui scrie, între paranteze, Republica Moldova?
Pentru că dacă se referă la cea culturală, noi, cei de aici, fiind scriitori de limbă română, ar fi logic să avem aceeași apartenență cu scriitorii de limbă română din România. Iar dacă pentru o corectă așezare geografică, se trece în paranteze apartenența la o anumită zonă, atunci cred că în dreptul numelui meu deja ar fi timpul să scrie Republica Moldova, la fel cum în dreptul lui Mihail Vakulovski, Mitoș Micleușanu sau Ana Donțu ar trebui scris România.
Sunt lucruri care par neînsemnate, dar nu e așa. Pentru că e o confuzie, aproape voită, care – ca renumitul articol 13 din Constituție – ne amețește de tot. Cu atât mai mult cu cât autorii de la noi publică aproape toți în România, iar, mai nou, la Editura „Cartier” apar tot mai mulți autori de peste Prut. O situație firească pentru o singură cultură. O situație ciudată pentru țările din paranteze.
Mai ales că nu avem încă un mare eveniment cultural care să reușească să includă literatura română, fără paranteze pentru țări, ci doar cu paranteze pentru apartenența geografică. Cu paranteze pentru Cernăuți, București, Timișoara, Chișinău, Paris și așa mai departe.
Anul centenar ar trebui să ne aducă mai concret împreună. Într-un mod real, în care să simțim că suntem așezați în aceeași cultură, nu granițe și premii între granițe. Fiindcă e ciudat să credem că avem aceeași literatură, așezată cu încredere pe podiumuri separate.
