Proclamarea oficială a canonizării Sfântului Ioan Iacob va avea loc la Mănăstirea Sfântul Cuvios Gheorghe de la Hozeva. Cu acest prilej, Sfânta Liturghie va fi oficiată de către Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, împreună cu mai mulÅ£i ierarhi, înconjuraÅ£i de un sobor de preoÅ£i ÅŸi diaconi.
Hotărârea de proclamare a canonizării Sfântului Ioan Iacob de la NeamÅ£ a fost luată în ÅŸedinÅ£a Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului, din toamna anului 2015.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul SfinÅ£ilor în 20 iunie 1992, sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la NeamÅ£, având zi de prăznuire 5 august, data trecerii sale la Domnul.
***
Sfântul Ioan Iacob de la NeamÅ£ s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna HorodiÅŸtea, din fostul judeÅ£ Dorohoi, într-o familie de ţărani credincioÅŸi, Maxim ÅŸi Ecaterina, fiind singurul copil la părinÅ£i. La Botez a primit numele de Ilie, ÅŸi din pruncie s-a dovedit un copil ales ÅŸi binecuvântat de Dumnezeu.
După ÅŸase luni de la naÅŸtere, mama sa, fiind o fire bolnăvicioasă, ÅŸi-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani moare ÅŸi tatăl său, în război, în toamna anului 1916, copilul rămânând în grija rudelor apropiate. Primii ani de ÅŸcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin, ÅŸi liceul la Cozmeni-CernăuÅ£i, fiind cel mai bun elev din ÅŸcoală.
În vara anului 1932, rudele voiau să urmeze Facultatea de Teologie din CernăuÅ£i, ca să devină preot. Dar el, simÅ£indu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: Nu, eu vreau să mă fac călugăr! După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: Mănăstirea! Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan ÅŸi-a luat cărÅ£ile sfinte, crucea ÅŸi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, ÅŸi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obÅŸtea Mănăstirii NeamÅ£. StareÅ£ul mănăstirii, Episcopul Nicodim, l-a primit cu multă dragoste ÅŸi, după ce l-a trimis să se închine în faÅ£a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie ÅŸi la biblioteca mănăstirii. Era foarte tăcut, ascultător ÅŸi smerit.
Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi ÅŸi fiind iubit de toÅ£i. În toamna anului 1935 se reîntoarce în obÅŸtea Mănăstirii NeamÅ£, ÅŸi continuă aceeaÅŸi ascultare de bibliotecar ÅŸi îngrijitor la bolniţă. ToÅ£i se foloseau de smerenia, de blândeÅ£ea ÅŸi de dragostea lui, ÅŸi cugetau că este un ales al lui Dumnezeu.
La 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, fericitul rasofor Ilie Iacob este tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareÅ£ al marii lavre, împreună cu alÅ£i doi fraÅ£i rasofori, primind la călugărie numele de Ioan. Dorind viaţă pustnicească ÅŸi arzând cu inima pentru Hristos ÅŸi pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit ÅŸi a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Å¢ara Sfântă împreună cu alÅ£i doi monahi din lavră, Claudie ÅŸi Damaschin. După ce se închină la toate Sfintele Locuri ÅŸi sărută Crucea Golgotei ÅŸi Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obÅŸtea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi, însoÅ£itorii săi întorcându-se la Mănăstirea NeamÅ£, fericitul monah Ioan Iacob se nevoieÅŸte, în continuare, în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli ÅŸi încercări de la oameni ÅŸi de la diavoli. Prima ascultare în obÅŸtea Mănăstirii Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică ÅŸi sfintele slujbe. Făcea prescuri, menÅ£inea curăţenia ÅŸi suna clopotul de slujbă. De asemenea, păstra o atmosferă de iubire, de smerenie ÅŸi milă faţă de toÅ£i. Avea ÅŸi ascultarea de infirmier al mănăstirii ÅŸi îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât ÅŸi pe numeroÅŸii arabi ÅŸi beduini, bolnavi sau răniÅ£i în război, care erau aduÅŸi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta, îl iubeau ÅŸi-l căutau atât unii, cât ÅŸi alÅ£ii. Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoÅŸtea limba română, era un mare povăţuitor de suflete, ÅŸi mărturisea pe toÅ£i călugării români nevoitori în Å¢ara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obÅŸtii ÅŸi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi ÅŸi citiri din Sfânta Evanghelie ÅŸi din scrierile SfinÅ£ilor PărinÅ£i. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât ÅŸi pe cei ce veneau la el. Avea ÅŸi darul scrierii de învăţături ÅŸi versuri duhovniceÅŸti, pe care le trimitea fraÅ£ilor săi din Å¢ara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.
Între anii 1939-1940, fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peÅŸteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici l-a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obÅŸtescul sfârÅŸit. Ca pustnic, se hrănea doar cu pesmeÅ£i ÅŸi puÅ£ine fructe. ObiÅŸnuia să se roage noaptea, singur, răbdând multe ispite.
Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulÅ£i călugări din Å¢ara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava ÅŸi continuă aceleaÅŸi ascultări ÅŸi nevoinÅ£e.
Cu aprobarea Patriarhiei Ierusalimului, în anul 1947, la 13 mai, este hirotonit diacon, în biserica Sfântului Mormânt, cu binecuvântarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. În acelaÅŸi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh din Patriarhia Ierusalimului, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos. Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârÅŸit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din SfinÅ£ii PărinÅ£i cu învăţături pentru călugări ÅŸi pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovniceÅŸti, a înnoit chiliile ÅŸi biserica schitului ÅŸi, mai ales, viaÅ£a duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor români, pe care îi spovedea, îi împărtăşea ÅŸi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neÅŸtiut de nimeni, fie în chilie, fie ieÅŸind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum ÅŸi câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana ÅŸi Magdalena, care îi erau fiice duhovniceÅŸti ÅŸi se aflau sub ascultarea sa.
În luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen ÅŸi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obÅŸtea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (sau Horat). După un an se retrage cu ucenicul său într-o peÅŸteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiÅ£ie, ea se ruga lui Dumnezeu săi dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peÅŸteră, vieÅ£uia un monah cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neÅŸtiute, în cugetări ÅŸi în doriri duhovniceÅŸti, răbdând tot felul de ispite, suferinÅ£e, lipsuri, lupte cu diavolii, ÅŸi cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos ÅŸi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat. La peÅŸteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte ÅŸi prin ucenicul său. La sărbătorile mari ÅŸi în posturi, Sfântul Ioan săvârÅŸea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peÅŸterii Sfânta Ana împreună cu ucenicul său, ÅŸi se împărtăşeau amândoi cu Trupul ÅŸi Sângele lui Hristos, mulÅ£umind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei ÅŸi în clipe de răgaz, scria versuri religioase ÅŸi traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeÅ£i, măsline, smochine ÅŸi bea puÅ£ină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept pernă.
În vara anului 1960 era bolnav ÅŸi suferea toate cu multă răbdare. SimÅ£indu-ÅŸi sfârÅŸitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaÅ£a la orele 5 ÅŸi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeaÅŸi peÅŸteră de egumenul Mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie, iar după 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu ÅŸi l-a numărat în ceata SfinÅ£ilor, pentru nevoinÅ£a ÅŸi sfinÅ£enia vieÅ£ii sale. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toÅ£i.
La 15 august 1980, acelaÅŸi egumen i-a pregătit o raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aÅŸezat în ea, cu mare cinste, ÅŸi l-a dus în procesiune, depunând Sfintele moaÅŸte în biserica cu hramul Sfântul Åžtefan din incintă, unde se află ÅŸi moaÅŸtele Sfântului Gheorghe Hozevitul. De atunci, vin zilnic pelerini să se închine la moaÅŸtele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toÅ£i cei ce se roagă cu credinţă îl primesc.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinÅ£enia vieÅ£ii Cuviosului Ioan Iacob, ÅŸi văzând cinstitele sale moaÅŸte, l-a trecut în rândul SfinÅ£ilor, la data de 20 iunie 1992, sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la NeamÅ£, fixându-i-se zi de prăznuire 5 august, data mutării lui la cele veÅŸnice.
Basilica.ro
