Mircea Carp a fost recunoscut drept ”decanul de vârstă al jurnalismului românesc de calitate”. S-a stins din viață pe 7 iunie 2024, la vârsta de 101 ani. A făcut istorie nu doar în România, ci și în America și Germania, activând zeci de ani la Vocea Americii și Europa Liberă. Într-o corespondență purtată în ultimii ani ai vieții Domniei-Sale, dl. Mircea Carp ne-a transmis o serie de portrete de oameni pe care i-a considerat nu doar valoroși, ci și adevărate modele pentru cei de astăzi, în special pentru tineri, toate reunite sub sintagma ”Libertate, onoare, curaj, patriotism”. Începem astăzi seria acestor portrete cu cel care a fost Radu Mărculescu. (Florentina Toniță)
Mircea Carp: Dar cine a fost Radu Mărculescu?
Un alt OM pe care viața mi l-a adus să-l cunosc chiar mai îndeaproape, rămas pentru mine ca un model de verticalitate, a fost Radu Mărculescu, licențiat în litere, fost ofițer de rezervă în Al Doilea Război Mondial, remarcat în luptele de la Orhei, Nistru, Odessa, Transnistria, apoi în 1942 la Cotul Donului, Cercul Polar, Urali și Siberia și care a suportat lagărele și închisorile sovietice de la Tambov, Monastarca, Mihailovo, Odessa și altele, pentru că a refuzat să se înroleze în ceea ce însemna rușine și trădare națională, adică în Divizia Tudor Vladimirescu, divizia de rușine în care militari români prizonieri au intrat forțați, sau/și de bună voie alături de ”aliatul” sovietic. Dar au fost și alte mii de alți ofițeri și soldați români care au refuzat, s-au întors acasă după aproape un deceniu, majoritatea lor fiind eroii necunoscuți pe care regimul comunist i-a dorit dispăruți.
Radu Mărculescu a suportat 9 ani de prizonierat la ruși și 5 în închisorile românești. Ajuns la vârsta de 60 de ani, a pictat 16 biserici alături de fiul său. Despre viața lui a scris un poem, după care s-a realizat o piesă de teatru numită ”Meșterul fără nume”, care a avut succes și a fost publicată mai târziu. Dar Radu Mărculescu nu a fost doar unul din mărturisitorii în față lui Dumnezeu, ci prin cartea ”Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică”, a fost un mărturisitor în fața oamenilor și pentru aceștia. Cartea a fost editată în 3 ediții și a fost tradusă și în limba germană, primind în anul 2000 Premiul pentru cea mai bună carte de istorie acordat de Fundația Culturală Magazin Istoric. După ce editurile și-au încetat activitatea. a urmat în 2008 traducerea în limba germană a volumului de 650 de pagini cu bani donați și strânși de prietenul meu Nicolae Mavriki, care a fost prezentată şi la Institutul Cultural Român de la Berlin. Mavriki și cu mine am pledat în permanență pentru răspândirea cărții în rândul oficialilor de la Bruxelles.
Cartea pătimirilor și iluminărilor lui Radu Mărculescu a fost considerată drept testamentul unei generații pierdute, de către Asociația Federală a Foștilor Luptători de la Stalingrad. Asemănat cu prințul gruzin fără pereche în curaj, cu care a fost coleg de lagăr stalinist, Radu Mărculescu primește pentru cartea sa, din partea profesorului universitar dr. și scriitorului Hans Bergel (sas, născut în România) lauda precum că este ”una dintre cele mai complexe, mai așezate și mai suverane cărți din punct de vedere spiritual”.
Însă profesorul, traducătorul, eseistul, pictorul, ofițerul, filozoful, prizonierul de război, deținutul politic și eroul Radu Mărculescu a mai scris încă o carte tot memorialistică, din trăirile sale concentraționare, ”Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate în Gulagul Românesc”, care de asemenea s-a bucurat de succes. Se spune că un bătrânul colonel, Stelică Dumitru, camarad de închisori și depărtări, i-a lăsat un ”ordin”: ”Tu scrie, Radule! Scrie, Radule, tot ce ai văzut, tot ce ai simțit, tot ce am pătimit laolaltă”.
Iată un fragment (mai mult se poate citi din articolul meu ”O ședință de pomină”, apărut în Memoria- revista gândirii arestate, numărul 57 din 2006) din ceea ce a scris Radu Mărculescu în ”Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică”, în care apare printre alții și un alt erou demn din carte și pe care istoria nu trebuie să-l uite:
”Atunci ceru cuvântul, din partea noastră, căpitanul Nicolae Popescu-Tudor. Ofițer de stat-major, inteligent, citit, bine pregătit, dar mai ales om de caracter, el își asumă acum riscul, care friza sacrificiul, de a demasca în mod public trădarea care se dădea drept patriotism, cum și eliberarea de ocupantul fascist, care, în realitate, nu era altceva decât eliberarea României de români și înrobirea țării noastre pe termen nelimitat sub sovietici”.
Cu un glas ferm și tăios, atacă mai întâi pe ofițerii superiori din prezidiu, în cap cu Cambrea, fostul lui șef de stat-major de divizie, manifestându-și uimirea de a-i întâlni la această masă roșie, pe ei, care instruiseră atâtea serii de ofițeri în cultul onoarei, al respectului față de jurământul către Rege și Neam și al disprețului pentru trădare.
Referindu-se la Ana Pauker, căpitanul a spus: ”Cât privește mâna generoasă de care ne vorbește dânsa, aceasta e o mână de fier într-o mănușă de catifea, care ni se întinde nu ca să ne elibereze, ci să ne subjuge, fiindcă ea aparține unei puteri care în expansiunea ei spre apus și sud se împiedică de noi, românii, ca de un obstacol. Această linie nu e de azi, de ieri. Ea este o constantă a politicii marelui nostru vecin de la răsărit, care funcționează încontinuu, indiferent de ideologia sau forma sa de guvernământ, fie sub pajura bicefală țaristă, fie sub steaua roșie comunistă”.
Această atitudine a fost remarcată, așa cum mi-a povestit Radu Mărculescu, de un preot italian care asistase și el împreună cu un grup de italieni la acea ședință odioasă și care i-a spus: ”Dă-mi voie să strâng această mână care s-a ridicat către cer de unde ne vin toate lucrurile bune”.
Confirmarea celor povestite de Radu Mărculescu se găsește în cartea prizonierului german, ofițerul maior de aviație Assi Hans Hahn, ”Ich spreche die Wharheit” (”Spun adevărul”) care, căzut prizonier în lagărul de la Oranki, împreună cu alți prizonieri români și germani, ajuns apoi acasă în RFG, a făcut referire la ”acea ședința de pomină”, precum și la curajosul căpitan Tudor Popescu ca și la alți militari români.
Un alt exemplu de demnitate și onoare a fost descris de Radu Mărculescu în capitolul ”Suzdal”. Acolo, tot într-o astfel de ședință roșie, cu același Cambrea în prezidiu, un tânăr sublocotenent, Constantin Atanasiu, nu l-a cruțat pe Cambrea:
”În ce privește formarea, pe teritoriul unui stat cu care ne aflăm în stare de război, a unor unități militare de prizonieri români care, practic, să lupte împotriva armatei române, cred că domnul colonel Cambrea, ca ofițer de stat major, trebuie să știe sub incidența cărui articol din Codul Penal cade această infracțiune numită act de trădare în timp de război și care-i pedeapsa. Dacă nu-și amintește, să-l ajut eu. Și, cu exactitate, i-am citat articolul, alineatul și sancțiunea, pedeapsa cu moartea. Au urmat câteva secunde de liniște mormântală, apoi au izbucnit aplauzele. Ca pleznit de palmele care aplaudau, Cambrea a sărit de pe scaun, gata să se năpustească asupra mea, dar Novikov l-a prins de braț și l-a reținut”.
Cât despre grevele repetate de la Gaura Dracului ale ”irecuperabililor” români care au dus la așa-zisa repatriere a lor, despre învățătorul moldovean Ciutea, despre artileristul Lungu, va las să citiți și să le citiți copiilor și nepoților voștri, ca să știe adevărul.
Mi-a rămas în memorie o frază a lui Radu Mărculescu pe care o citez: ”cu inima strânsă, am urmărit toată drama poporului nostru: ocupaţia sovietică, foametea, dezorganizarea organizată, arestările, condamnările, execuţiile, deportările, în genere toată răsturnarea lumii noatre cu capul în jos şi cu fundul în sus”.
El este românul care nu și-a vândut sufletul și, într-o discuție cu mine, îmi amintesc ca și acum, și-a dorit ”să fie îngropat drept”, așa cum drept a stat toată viață în fața istoriei.
Și chiar așa s-a întâmplat. Avea 96 de ani și în ziua vizitei prietenilor apropiați scria la calculator, în limba germană, o bucată din memoriile sale. În momentul morții, după cum mi-au povestit și mie prietenii lui, cu toate că era imobilizat într-un scaun cu roțile, a cerut să fie ridicat în picioare pentru a muri demn.
Radu Mărculescu rămâne un model de sacrificiu, de demnitate și onoare printre ostașii români, un model de integritate și de curaj cu o înaltă ținută spirituală.
Va invit din toată inima să citiți cărțile lui cu mulți eroi români, dar și cu trădători, cu fapte de curaj, onoare, vitejie, cu multe suferințe și pătimiri, dar și cu multe iluminări, cărți demne de a fi transformate în filme, care sunt pagini de istorie care descriu lupta disperată dintre viață și moarte din teroarea lagărelor sovietice și românești, a acelora care nu și-au pierdut calitatea de a rămâne OM.