A lansat în eter celebra zicere ”Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!”. Cuvinte care îți dau fiorul unei libertăți pe care prea deseori o uităm.
”Și-a terminat în tăcere, cu modestia sa moldovenească, călătoria celor 101 ani”
Vineri seara, Mircea Carp a plecat în veșnicie, lăsând în urmă o istorie de un secol. Un destin care a depășit granițe, a dărâmat ziduri, a reclădit destine. Un om hâtru, un boier al minții, o energie pe care a știut mereu să o transforme în cuvinte pline de farmec.
”Astăzi 7 iunie. Ora 20.30, cel care a fost decanul de vârstă al jurnalistilor din exil, domnul Mircea Carp, cel ce a dăruit un veac țării precum titlul ultimei sale cărți (”Un veac dăruit țării”) lansată anul trecut cu ocazia împlinirii a 100 de ani, dl. Mircea Carp și-a terminat în liniște, demnitate și dragoste nemărginită pentru țara sa, (..) după ce și-a binecuvântat famiilia, prietenii și pe cei apropiați la icoana pe care o avea mereu aproape, și-a terminat în tăcere, cu modestia sa moldovenească, călătoria celor 101 ani, de data aceasta nu în jurul lumii, ci în lumea aceasta, la vârsta de 101 ani. Fie-i veșnică odihna și neprețuită aminitirea. Întotdeauna ne va spune tuturor, de oriunde s-ar afla, poate de pe o stea a marilor jurnaliști: Să auzim numai de bine”, este mesajul transmis de familie.
Copilărie în Botoșani!
Mircea Carp a fost un om generos sufletește, dar mai ales un prieten al Botoșanilor. Fiul ofițerului de cavalerie Constantin Carp și al Ecaterinei - descendentă din familia lui Lascăr Catargi (prim-ministru al României în patru rânduri), nepot al lui Garabet Ibrăileanu, a cărui bibliotecă a epuizat-o în vremea liceului -, Mircea Carp s-a născut la Gherla (28 ianuarie 1923) și a copilărit la Botoșani, unde a urmat și primele clase.
După Botoșani a plecat la Iași, la Liceul Militar, apoi la Mănăstirea Dealu din Târgoviște, mai târziu devenind ofițer.
A luptat în Al Doilea Război Mondial, însă în 1946, din motive politice, este exclus din Armata Română, iar în 1947 ajunge în închisoare. În ianuarie 1948, deși în domiciliu forțat, reușește să fugă din țară. Ajunge în Austria, apoi, în 1951, în Statele Unite ale Americii. Aici va activa la postul de radio Vocea Americii. Este mai întâi crainic, apoi redactor și șef al secției române. Revine în Europa 22 de ani mai târziu, iar până în anul 1995 activează la Europa Liberă, ca director-asistent. În prezent locuiește în München, Germania.
”Fotografia unică de la Botoșani”
Când a împlinit 101 ani, Mircea Carp a avut parte de o surpriză emoționantă: de la Botoșani a primit copia unei fotografii care îl reprezintă, ca elev în clasa I al Școlii nr. 4, când obținea onorantul Premiu I. Fotografia venea de la Alexandru Hriscu, cel care ne-a obișnuit, de mulți ani, cu interesantele evocări ale Botoșaniului de altădată.
Într-un mesaj de mulțumire, Mircea Carp ne-a vorbit atunci despre orașul în care a copilărit, pe care l-a numit mereu ”Medelenii copilăriei mele, oraș ce rămâne adânc și de neînlocuit în inima mea bucurându-mă nespus atunci când cineva rostește sau scrie despre Botoșaniul nostru”.
”Îmi pare rău însă că, după război, am văzut orașul doar scurt, însă mă duc cu gândul adesea la Botoșaniul de altădată”, mărturisește astăzi jurnalistul Mircea Carp.
”Vă mulțumesc de asemenea foarte mult pentru fotografia unică, cu mine premiant în clasa a I la Școala nr. 4 din Botoșani, de care sunt legat nu numai prin locuri, dar și prin oamenii despre care am scris cu altă ocazie. De asemenea, mulțumesc și domnului Alexandru Hriscu, de la care provine fotografia, un tânăr inimos despre care am citit lucruri interesante legate de proiectul său, Botoșaniul de altădată”.
Astfel, în urmă cu doar câteva luni, generos și păstrând în inimă ”dulceața” târgului în care a copilărit, Mircea Carp ne-a trimis din München gânduri emoționante despre Botoșani:
”Îmi vine în minte o amintire emoționantă când demult, acum foarte mulți ani, când eram mic, tatăl meu, colonelul Constantin Carp, m-a urcat prima oară pe un cal și astfel călăria avea să devină pe vremea cât am stat acolo cu părinții o pasiune importantă pentru mine în orașul în care a fost faimosul regiment 8 Roșiori, și nu în ultimul rând mândrii săi călăreți. Renumiții călăreți au participat la multe concursuri hipice și au câștigat cele mai importante medalii atât în România, cât și în Europa, sporind faima echitației românești nu numai în Botoșani -unde era la mare modă - dar și în lume”.
”Sunt atât de recunoscător ”școalei” din Botoșani!”
Mircea Carp ne-a vorbit în cuvinte răscolitoare, și despre școala de la Botoșani, cea căreia i-a fost mereu recunoscător, dar și despre locuri care i-au rămas definitiv lipite de inimă, prrecum Biserica Uspenia din municipiul Botoșani sau Mănăstirea Agafton.
”Sunt atât de recunoscător ”școalei” din Botoșani, în care am început să învăț, și locurilor acelea pentru educația, cultura de care m-am bucurat eu și multe alte generații ale ,,leagănului de genii”, sunt bucuros de toate numele ilustre date de Botoșani țării și lumii. Sunt recunoscător pentru parcurile și grădinile frumoase cu flori îmbietoare, de străzile principale ca și de cele mărginașe care au existat acolo și noi, copiii, ne jucam umplându-le cu veselia și copilăria noastră curată. Sunt recunoscător pentru că am văzut cu ochii mei clădiri, conace, vile, adevărate bijuterii arhitectonice, din târgul acesta moldovenesc, și mă gândesc la oamenii și poveștile pe care le-am auzit acolo, la teatrul atât de iubit de locuitori, Biserica Uspenia, cât și Mănăstirea Agafton, unde mergeam adesea cu mama. Îmi amintesc cu nostalgie de serbările de Crăciun împreună cu tata, în mijlocul ostașilor. Mă gândesc că aș putea să mai adaug multe lucruri despre Botoșaniul nostru istoric, boieresc, cosmopolit, cultural, romantic, nostalgic de moldovenesc, prin prisma celor 101 ani ai mei! Acum însă, să auzim numai de bine!”, ne transmitea, din München, Mircea Carp.
Anul trecut, impresionat de Bunica Maria, din Durneștii Botoșanilor, care împlinea vârsta de 107 ani, venerabilul jurnalist îi transmitea, prin intermediul nostru, o scrisoare-felicitare emoționantă: ”Un secol și șapte ani!”.
Dumnezeu să îl odihnească în pace!