“Dreptmaritori crestini,
Evanghelia de astazi ne relateaza minunea vindecarii femeii celei garbove de optsprezece ani. S-a intamplat la sinagoga, intr-o zi de sambata, si de aici o intreaga tevatura, pentru ca fariseii si carturarii ajunsesera la vremea aceea sa respecte mai mult ziua de odihna decat pe om si sa se teama mai mult de sabat decat de Dumnezeu.
Este motivul pentru care mai marele sinagogii, vazand cu ochii lui minunea savarsita de Domnul, este cuprins parca subit de o „orbire” ce il scoate din minti si, dorind cu orice pret sa-si arate autoritatea sa de conducator, cearta poporul care nu gresise cu nimic altceva decat cu faptul ca fusese martor vindecarii. Nici femeia nu gresise cu nimic, pentru ca Mantuitorul a surprins-o pana si pe ea cu vindecarea, caci nu a intrebat-o daca doreste sau nu sa se tamaduiasca.
„Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze; venind deci, intr-acestea vindecati-va, iar nu in ziua sambetei!” – a tunat cel ce se vedea pus in umbra de puterea nemaivazuta a Domnului, ca si cum tamaduirea femeii ar fi fost munca la camp sau lucru pe santier. In loc de admiratie, minunea a starnit in el pizma si manie. Si, fiind laş, nu a avut curajul sa-L atace pe Cel ce incalcase, chipurile, sambata, ci a ridicat tonul la cei care nu vedeau nicio contradictie intre respectarea sabatului si admiratia pentru Domnul, mai cu seama ca Acesta savarsise o asa fapta minunata.
Vazand Mantuitorul ipocrizia aceluia, l-a certat si El la randu-I, generalizand aceasta asupra intregii tagme a fariseilor si carturarilor:
„Fatarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleaga, oare, sambata boul sau sau asinul de la iesle, si nu-l duce sa-l adape? Dar aceasta, fiica a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, nu se cuvenea oare sa fie dezlegata de lagatura aceasta in zi de sambata?”
Domnul condamna astfel o mare confuzie in care ajunsese mentalitatea si conceptia iudaica despre sabat. Este ceea ce il va face sa declare ca „sambata a fost facuta pentru om, iar nu omul pentru sambata” (Mc. 2, 27), ceea ce insemna ca Legea are si spirit, nu doar litera, despre care tot El a zis ca „ucide, iar duhul face viu” (II Cor. 3, 6).
Fatarnicia si rautatea ii aduc pretinsului „indragostit” de sabat izolare si oprobriu din partea celor veniti sa cinsteasca o sambata care nu avea nicicum menirea nici sa-l izoleze si nici sa-l desconsidere pe om. Dimpotriva, potrivit spusei Domnului, ea trebuia sa „cultive” si sa slujeasca omului, lucru care s-a si intamplat prin tamaduirea femeii garbove. O sambata pentru sambata, sau o sarbatoare de dragul sarbatorii - a vrut sa ne spuna Hristos - nu este nimanui de niciun folos: „Nu oricine imi zice Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri” (Mt. 7, 21).
Iubiti credinciosi,
Pacatul mai marelui sinagogii, dincolo de invidia si rautatea pe care le-a resimtit in fata puterii Domnului, este formalismul proverbial de acum pentru poporul ales oarecand. Era expresia incapatanarii de a ramane in slujba Lui, in pofida neputintei de a-L mai iubi atat pe El, cat si pe aproapele, caci lipsa iubirii aduce fie necredinta, fie formalism. Este foarte interesant cum neiubirea se intoarce impotriva credintei, sau, altfel spus, cum lipsa iubirii afecteaza credinta cea dreapta.
Vedeti cat de importanta este iubirea aproapelui? Credeti ca „ravna casei” (In. 2, 17) l-a macinat pe maniosul conducator al sinagogii si l-a determinat la izolare si ridiculizare? Sau totala nepasare pentru o fiinta aparent lepadata de Dumnezeu si de oameni, dar care pana la urma s-a aratat a fi o vrednica „fiica a lui Avraam”? Daca ar fi fost „chinuit” cu adevarat de grija sabatului, mai marelui sinagogii ar fi trebuit sa nu-i scape atat de importanta dragoste pentru aproapele, despre care Domnul a zis: „Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele sau il uraste, mincinos este!” (I In. 4, 20), sau „Vedeti sa nu dispretuiti pe vreunul din acestia mici, ca zic voua: Ca ingerii lor, in ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu, Care este in ceruri” (Mt. 18, 10).
Dragii mei,
Sa nu fim neintelepti! Pacatul formalismului, cel al ipocriziei, al pizmei si al rautatii ne pandesc deopotriva si pe noi! Caci, de cate ori nu ne-am surprins si noi a fi formalistul, ipocritul, invidiosul ori maniosul din evanghelia de astazi? Sa luam aminte, insa, ca toate acestea, de vreme ce l-au aruncat in izolare si ridicol pe mai marele sinagogii, nu ne vor putea aduce nici noua decat aceeasi dureroasa si amara rusine. Atitudini de complex fata de cel mai bun decat noi, de mimat ori de ignorat crestinismul – de vreme ce nu il iubim cu adevarat - de manie ca replica a neputintei si nimicniciei noastre, precum si de invidie in locul competitiei constructive sunt tot atatea expresii ale asemanarii noastre cu cel infierat in evanghelia de astazi.
Ati vazut cum se finalizeaza pericopa? „Si zicand EI acestea, s-au rusinat toti cei ce erau impotriva Lui, si toata multimea se bucura de faptele stralucite savarsite de Dansul“. Iata de ce spun ca mai marele sinagogii a fost izolat si ridiculizat caci atitudini de felul acesta nu pot decat sa ne aduca complex si nerodire duhovniceasca. De aceea, vazand puterea Domnului si intelegand asa cum se cuvine mesajul evangheliei de astazi, sa fugim de fatarnicie, iubind mai degraba sinceritatea si curatia! Sa nu fim rautaciosi si invidiosi pe cei mai buni decat noi, ci sa invatam sa-i iubim pe toti deopotriva - pana si pe vrajmasii nostri - si „asa vom implini legea lui Hristos” (Gal. 6, 2).
Sa ne deprindem a-l iubi pe aproapele mai inainte de a-l judeca ori a-l dispretui, bine stiind ca in fiecare din cei din jurul nostru se poate ascunde un fiu sau o „fiica a lui Avraam”. Sa punem iubirea lui Dumnezeu mai presus de orice fapta buna, si ne va pune si El pe noi mai presus de orice! Sa ne iubim aproapele si sa-l slujim cu dragoste, si atunci „plata noastra multa va fi in ceruri” [Mt. 5,12]. Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu noi cu toti, Amin”.
PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor,
Evanghelia Duminicii a XXVII-a după Rusalii (Vindecarea femeii gârbove)
În vremea aceea Iisus învăţa într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta! Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Atunci mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă oare sâmbăta boul sau asinul său de la iesle şi nu îl duce să îl adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârşite de Dânsul. Luca 13, 10-17