De la un mare poet ipoteștean către un mare cărturar care a ocrotit Ipoteștii! În această notă am putea citi scrisoarea de mai jos, rânduri care exprimă cel mai bine dezastrul în care se afla România la începutul anilor 90, cu un comunism care se zvârcolea, dar care rezista prin toate capetele hidoase.
Poetul Mihai Ursachi îi scrie, în ianuarie 1990, bunului său prieten Petru Creția, cel din urmă bătut crunt de minerii chemați de Ion Iliescu în București pentru "a salva democrația":
"Domnului Petru Creția
Iubitul meu prieten,
Dacă aș fi auzit că ai fost molestat și umilit înainte de 22 decembrie 1989, aș fi fost la fel de îndurerat, dar nu la fel de consternat.
Dacă te-aș fi întâlnit prin 1961 sau ’62 sau ’63 sau ’64 la Jilava, la Luciu-Giurgeni sau în alte locuri în care umilința și moartea erau pâinea de zi cu zi, aș fi fost la fel de îndurerat, dar câtuși de puțin mirat.
Dacă aș fi aflat că sufletul tău s-a înălțat la ceruri odată cu acelea ale sutelor de mii asasinați în lagăre și pușcării, împreună cu ale celor asasinați în decembrie 1989, m-aș fi rugat, dar nu mi s-ar fi părut de necrezut.
Dar iată că incredibilul, absurdul grotesc mă izbește ca o măciucă în moalele capului: poetul, cărturarul, profesorul, ființa mai fragilă decât un crin a lui Petru Creția, sub pumnii și picioarele unor bestii dezlănțuite.
În România de după revoluția anticomunistă…
Dragul meu, am avut prieteni care au murit lângă mine în lagăre și închisori, și am putut, mai pot supraviețui. Deși mi-am luat, am încercat să-mi iau lumea-n cap. Dar nu-mi pot imagina scena torturării tale fără ca gândul să-mi explodeze, și o durere imensă să mă copleșească, și un dor de ducă, și de moarte… Un gust amar pentru poporul care poate naște și hrăni monștri ca aceia care te-au pândit, te-au așteptat, te-au lovit… ce fel de oameni pot să fie, cum or fi părinții, frații, femeile lor? Ce-or fi făcând în clipa când scriu aceste rânduri?
Ce ne putem aștepta de la noi înșine când îi știm că există, că vor exista printre noi? Vom avea tăria să-i iertăm, puterea de a nu-i disprețui și urî, răbdarea de a-i aștepta și ajuta să evolueze de la animalitate la umanitate?
Cum voi da ochii cu tine?
În rarele prilejuri când ne-am întâlnit, un fel de sfială mă făcea să mă apropii și aceeași sfială, ca de îndrăgostit, mă îndepărta… Un farmec spiritual, o vrajă inefabilă mă urmărea apoi, zile întregi.
Și iată acum o aură nouă ți s-a adăugat la vechiul har, aura victimizării, care în cazul tău devine aceea de martiriu. Nu se va despărți niciodată de tine: vom ști mereu că ai fost călcat în picioare de unii dintre cei pentru care ai fost și ești încă gata, sunt sigur, să-ți dai viața.
Sfiala mea e și mai mare acum, dar infinit mai grea dragostea. Și încredințarea că ai, că avem dreptate. Că într-o zi, poate chiar mâine, cei care te-au lovit se vor ruga pentru iertare și vor dobândi-o, redevenind oameni.
Mihai Ursachi, Iași"
(Mineriada 13-15 iunie, foto Dinu Lazăr)
Sub denumirea de mineriada din iunie 1990 sunt cunoscute evenimentele care au avut loc în perioada 13-15 iunie 1990 în București, când forțele de ordine, susținute de mineri, au intervenit în forță împotriva protestatarilor din Piața Universității și a populației civile. A fost considerată cea mai sângeroasă, cea mai brutală ca stil și anvergură dintre toate acțiunile minerilor.
În dimineața zilei de 13 iunie 1990, pe la ora 3-4 dimineața, forțele de ordine au distrus corturile celor aflați în Piață și au făcut arestări. Cordoanele de trupe antitero au fost rupte de manifestanți. În jurul orei 9, mai multe grupuri de muncitori de la IMGB au sosit în Piața Universității scandând lozincile: “IMGB face ordine!” și “Moarte intelectualilor!”, “Noi muncim, nu gândim!”. Pe tot parcursul zilei au avut loc confruntări violente între manifestanți și forțele de poliție; au fost incendiate autobuzele poliției, sediile Poliției Capitalei, Ministerului de Interne și SRI. La televiziune se citește un comunicat al președintelui Ion Iliescu , în care se afirmă „Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”. În seara zilei de 13 iunie, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroșani spre București iar un alt tren a plecat a doua zi din gara Motru spre București.
(Mineriada 13-15 iunie, foto Dinu Lazăr)
Pe 14 iunie, ajunși în Gara de Nord la ora 4 dimineata, minerii conduși de Miron Cozma au fost preluați de angajați ai SRI și a altor servicii secrete și au fost orientați spre punctele nevralgice ale Capitalei. Un grup foarte mare a ocupat Piața Universității, unde au pretins că refac rondurile de flori distruse de corturile manifestanților, pe platoul din fața Teatrului Național. Imediat au pătruns în incinta Facultății de Geologie, unde au ocupat balconul, simbolul libertății de opinie și au devastat o colecție unică în Europa de flori de mină și zăcăminte geologice ca și sediul Ligii Studenților. O soartă asemănătoare au avut și Facultatea de Litere și cea de Matematică, dar și Institutul de Arhitectură Ion Mincu. Numeroși profesori au fost bătuți, între ei se numără și profesorii de lingvistică Grigore Brâncuș și Petru Creția, acesta fiind agresat de indivizi care se aflau în posesia fotografiei sale. În zonă, minerii au mai devastat sediile PNȚCD și ale PNL, unde au pretins că au descoperit valută falsă și arme și de unde au furat tot ce se putea fura, inclusiv o stație radio și aparate de birotică.
În câteva ore Bucureștiul era complet pacificat și haosul a coborât pe străzile unde puterea era deținută de aceste grupări paramilitare, care colaborau cu Poliția și SRI. Toți intelectualii, persoanele cu barbă, cei îmbrăcați cu haine fistichii au fost bătuti, arestați, urcați în dubele Poliției și interogați la o unitate militară din Măgurele.
Pe 15 iunie, la orele prânzului minerii au fost urcați în autobuze și transportați la complexul expozițional Romexpo, unde șeful statutului, președintele ales recent Ion Iliescu le-a mulțumit pentru acțiunea lor vitejească prin care au salvat democrația din România. Discursul său a fost întâmpinat cu urale. Imediat după aceasta au fost conduși la trenurile care îi așteptau în Gara de Nord, și transportați în Valea Jiului.
Mihai Ursachi, un botoşănean cu mamă ipoteşteancă, fost elev al "Laurianului", student la 16 ani, arestat de comunişti. Primul laureat al Premiului Naţional de Poezie "Mihai Eminescu", Opera Omnia, decernat la Botoşani. Unul dintre cei mai importanţi poeţi români din ultimul secol. Născut pe 17 februarie 1941 la Strunga, în Iaşi ("Pe vremea aceea, băile Strunga erau renumite pentru calitătile lor. Multe sotii de ofiteri mergeau să nască acolo", mărturisea poetul într-un interviu). După absolvirea Liceului "August Treboniu Laurian" din Botoşani, în 1957, devine, la numai şaisprezece ani, student al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi. În 1961 este arestat, din motive politice, şi condamnat la patru ani de temniţă grea. În 1964, pe baza decretului de amnistie, părăseşte închisoarea Jilava. Între 1965-1970 urmează cursurile Facultăţii de Germanistică a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi, pe care o termină, ca şef de promoţie, cu o teză despre Christian Morgenstern. În 1981, folosind prilejul unei călătorii în Statele Unite, rămâne în această ţară. Lucrează ca asistent la Universitatea Statului Texas (1981-1986) şi, în continuare, ca lector la Universitatea Statului California (1986-1990). Între 1982-1986 îşi pregăteşte şi îşi susţine doctoratul, cu o lucrare despre raporturile dintre filosofia lui Martin Heidegger şi poezia lui Paul Celan. Revine în ţară în 1990, este pentru scurt timp directorul Teatrului Naţional din Iaşi. După 1996 predă cursuri la Facultatea de Litere a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi în calitate de profesor asociat. Moare la 63 de ani, în noaptea de 9 spre 10 martie 2004, din cauza unui cancer pulmonar nedescoperit la timp.
Petru Creția, un nume care a înnobilat Ipoteștii alături de altele precum Constantin Noica sau Horia Bernea, afost director onorific al Centrului Național de Poezie "Mihai Eminescu" Ipotești. Profesor de limba greaca, editor al lui Platon, autor, eminescolog, filosof, eseist si traducator roman, s-a născut pe 21 ianuarie 1927 și s-a stins din viață în 16 aprilie 1997. A urmat Facultatea de Limbi Clasice în cadrul Universitatii Bucuresti, luându-și licența în 1951. Din 1952 până în 1971 urmează o carieră universitară: este asistent, apoi lector la Sectia de Limbi Clasice a Facultatii de Litere din Bucuresti. Între 1971 și 1975 este cercetător la Institutul de Filozofie. Din 1975 editează, alaturi de Dumitru Vatamaniuc si un grup de auxiliari de la Muzeul Literaturii Române, sub egida Academiei Române, ediția națională a operei complete a poetului Mihai Eminescu. Din 1971 coordonează, în colaborare cu Constantin Noica, editia Platon la Editura Științifică și Enciclopedică. După 1989 conduce revista de istorie literara Manuscriptum. Pasiunea sa pentru opera singulară a lui Eminescu era mult mai veche. Între 1971 (la 20 de ani dupa ce-si luase licența în filologie clasică) și 1975, Petru Cretia fusese cercetator la Institutul de Filosofie din Bucuresti. După epurarea din 1975, ajunsese la Muzeul Literaturii Române, unde lucrase la continuarea editiei critice a operei lui Eminescu, începută de Perpessicius. A publicat "Norii" (Cartea Românească, 1979), "Epos şi logos" (Univers, 1981), "Poezia" (1983), "Pasarea Phoenix" (1986), "Oglinzile" (Humanitas, 1993), "Luminile si umbrele sufletului" (Humanitas, 1995), "Catedrala de lumini. Homer, Dante, Shakespeare" (Humanitas, 1997), "În adâncile fântâni ale mării" (Humanitas, 1997),, iar mai târziua a apărut "Testamentul unui eminescolog" (Humanitas, 2000)
