Doi dintre copiii săi, cei mai mari, aveau talent la desen şi visau la o cale de a-l cultiva şi valorifica. Amândoi ar fi vrut să urmeze cursurile Academiei de la Nürenberg dar vedeau bine că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze acolo aşa că au stabilit un pact. Vor da cu banul iar cel care va pierde îl va susţine pe celălalt să studieze la Academie.
La capătul celor patru ani de studii, fratele norocos îl va susţine material pe celălalt, să facă şi el acele studii. Într-o duminică, după slujba de la biserică, au dat cu banul iar băiatul pe nume Albrecht a câştigat şi-a făcut bagajul şi s-a dus să studieze la Nürenberg. Fratele său, Albert, a plecat să muncească în mină. Timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani, aşa cum a fost înţelegerea. După absolvirea studiilor, Albrecht a făcut senzaţie cu lucrările sale. Gravurile, sculpturile şi pânzele în ulei au fost foarte apreciate şi tânărul ajunsese chiar să câştige sume importante din vânzarea lor.
Când s-a întors în satul unde trăia familia sa, cei de acasă s-au bucurat cu toţii şi l-au sărbătorit cum se cuvenea. După festinul lung, agrementat cu muzică, râsete şi voie bună, Albrecht s-a ridicat de la locul său pentru a ţine un toast. Voia să mulţumească fratelui său pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru ca el să-şi realizeze visul din copilărie. Cuvintele lui de încheiere au fost: "Acum e rândul tău, Albert. Te poţi duce şi tu la Nürenberg să-ţi împlineşti visul. De-acum eu voi vi acela care va avea grijă de tine!".
Toate capetele s-au întors spre celălalt capăt al mesei unde se afla Albert. Acesta şedea cu capul plecat, cu privirile ţintuite de farfuria sa şi repeta în continuu : "Nu, nu, nu…". În cele din urmă s-a ridicat în picioare şi, ţinându-şi palmele aproape de obrazul drept, spuse cu blândeţe: "Nu, frate dragă, eu nu mai pot merge la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, ce au făcut cu mâinile mele cei patru ani de minerit. Artrita mi-a prăpădit atăt de rău mâna dreaptă încât abia mai pot să ţin paharul".
La oarecare vreme după această întâmplare, Albrecht Dürer a pictat mâinile muncite ale fratelui său, mâini cu palme bătătorite şi degete noduroase îndreptate spre cer ori poate spre bolta întunecată a minei.
Şi-a numit opera, simplu, "Mâinile", dar lumea a rebotezat capodopera, numind-o "Tributul iubirii, mâini în rugăciune".
Data viitoare când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o o dată. Da-i voie să-ţi amintească, dacă mai aveai nevoie, că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur!
.jpg)
