Miercuri, 4 decembrie, ora 19.00. Lavinia Braniște, scriitoarea care a semnat scenariul documentarului regizat de Vlad Petri, vine la Botoșani pentru a ne dezvălui ce a însemnat munca de trei-patru ani la acest film care, dincolo de povestea a două femei, este și despre viața noastră.

Autoare a romanelor ”Mă găsești când vrei” (Polirom, 2021), ”Sonia ridică mâna” (2019) și ”Interior zero” (2016), Lavinia Braniște a scris și texte pentru spectacole de teatru, ”Visând glasuri” (r. Nicoleta Lefter) și ”Exeunt” (r. Bobi Pricop).

CITEȘTE ȘI: "Este Botoșani ”leagănul geniilor”? Care este explicația specialiștilor"

A semnat scenariul pentru cel mai recent film regizat de Vlad Petri, ”Între revoluții”, premiat în secțiunea Forum de la Berlinale cu premiul FIPRESCI, în 2023. Fimul se bazează pe corespondența dulce-amăruie dintre două prietene, profilată pe fundalul imaginilor de arhivă ale României ceaușiste și ale Iranului, înainte și după revoluția română și cea islamică.

Înainte de premiera de la Botoșani, unde filmul va rula gratuit pentru spectatori, Lavinia Braniște a acordat un interviu pentru cititorii noștri.

”Nu a fost un scenariu pe rețeta tipică!”

-Sunteți cunoscută ca scriitoare, autoare de poezie, proză, literatură pentru copii. Iată că acum faceți trecerea de la proză la scenaristică, ambele fiind componente ale literaturii. Cu toate acestea, scenaristica presupune o serie de reguli mult mai rigide față de proză. Apoi, trebuie să mai spunem că ne așezăm și într-o zonă de documentar, docu-ficțiune, care sporește încă o dată complexitatea. Cât de dificil a fost acest scenariu de film?

-A fost foarte dificil Nu a fost un scenariu pe rețeta tipică, cum se construiește un scenariu de film de ficțiune. Eu și Vlad, prin acest scenariu am înțeles stabilirea poveștii celor două protagoniste. A trebuit să ne gândim la ele foarte mult, să mergem mult în trecutul lor, în povestea lor de familie, în povestea întâlnirii lor din România. Ambele au terminat facultatea de Medicină în București la sfârșitul anilor 70, a trebuit să săpăm mult în vieților lor și să vedem cum le aducem împreună. Și ce putem păstra în film din poveștile lor, pentru că a fost o etapă în care am acumulat mult. Erau multe imagini, multă poveste, multă narațiune, multe scrisori între cele două. Până când ne-am dat seama că filmul devenise foarte stufos, era și mult text.

Și atunci a doua parte a procesului de lucru a fost să renunțăm cât mai mult și la imagini, și la text. Ne-am dus într-o zonă mai poetică. Deci a fost complicat, a fost un proces de construire, un dialog permanent cu imaginile pe care le descoperea Vlad în arhivele pe care le cerceta, pe care le monta împreună cu Cătălin Cristuțiu și apoi și cu celălalt coleg monteor, Dragoș Apetri, care a venit un pic mai târziu în proiect, apoi și cu cele două actrițe care montau vocile. A fost un proces foarte anevoios, un du-te-vino și un dialog permanent între imagine și text.

A fost scenariul tipic, pentru mine mai degrabă un text mai aproape de literatură decât de scenariu. Iar prin scenariu am înțeles mai degrabă partea narativă a poveștilor acestor protagoniste care nu se vede neapărat în film, dar a trebuit să ne-o clarificăm noi pentru noi înainte de a porni la drum.

”Ne-am gândit la mamele noastre”

-Fiind vorba despre un documentar, iar dumneavoastră sunteți, spuneam, prin excelență o scriitoare, aș mai rămâne în preajma acestei sintagme ”text-imagine”. Cum ați reușit să le așezați în film? Se completează, a fost un puzzle, o succesiune narativă sau sunt prezentate în straturi?

-Aici a fost magia montajului, înainte de toate! Montajul a fost o muncă extraordinară, nici nu știu cum au reușit să o scoată la capăt regizorul Vlad Petri împreună cu cei doi monteori. Vlad Petri a petrecut mult timp în arhive căutând imagini. Eu mergeam periodic să văd aceste imagini montate în versiuni intermediare ale filmului și de fiecare dată vedeam altceva, complet diferit de la o versiune la alta. În primele etape de lucru ne-am dorit să suprapunem textul peste imagini, apoi ne-am dat seama că e mai bine să nu se dubleze. Și dat fiind că echipa de producție a avut în minte și un public internațional - textul este și subtitrat în engleză -, ar fi fost complicat pentru un spectator străin să urmărească toate aceste elemente din film: imaginile care sunt de arhivă, deci partea documentară a filmului, textul care este ficțional, traducerea în limba engleză, deci ar fi fost foarte complicat de urmărit dacă rămânea în variantele acelea mai stufoase de început.

 -Maria și Zahra sunt cele două personaje aflate ”Între revoluții”. Povestea este una ficțională, ne-ați spus, însă personajele sunt inspirate din realitate…

-Sunt personaje ficționale, da. Ne-am documentat din diverse surse. Filmul a fost o idee a lui Vlad Petri. El a pornit de la poveștile pe care i le spunea mama lui, care a fost studentă la medicină în anii 70 și care avea colege din Iran și alte țări prietene cu regimul comunist, erau acei studenți străini care veneau la studii în România.

(Secvență din filmul ”Între revoluții”)

Pornind de la poveștile astea, Vlad având în paralel și această pasiune pentru Iran (știe limba, are mulți prieteni acolo), cumva s-au combinat lucrurile acestea și așa a început să lucreze la film. Am avut în minte, așadar, pe cineva din generația părinților noștri, ne-am gândit la mamele noastre când am început să lucrăm la aceste personaje, iar apoi am citit, bineînțeles, multă literatură. Am descoperit, eu personal, cu ocazia asta, câtă literatură iraniană este tradusă în limba română. Sunt multe autoare, multe povești mai ales despre femei în situații de constrângere, multe povești scrise de femei despre femei…

”Imagini care vor avea ca ecou propriile amintiri și experiențe ale spectatorilor”

-Probabil că ați descoperit cu acest prilej și că, în România, există o categorie mare de cititoare în zona acestei literaturi persane.

-Pentru mine a fost interesant să observ că aceste cărți ajung la noi, în limba română, după ce au fost validate pe o piață mare de carte. Traduse mai întâi în limbi de circulație internațională, apoi au ajuns și la noi, deci au acest filtru al pieței internaționale. Așa încât nu știm exact dacă toată literatura contemporană iraniană arată așa sau e doar o mică parte dintr-o variație mai mare de povești. Mi s-a părut oarecum un tipar. Cărțile acestea care ajung la noi au un tipar și mi-am pus întrebarea ce e dincolo de această nișă în literatura iraniană.

-Vă referiți la literatura care vorbește mai ales despre condiția femeii în cultura persană.

-Da, la autoare precum Parinoush Saniee…

-Ce extrage din viața reală, din viața concretă a anilor dinainte de 1989 acest film? Ce povești vom regăsi din realitatea acelui final de comunism românesc?

-Filmul acoperă o perioadă de aproximativ 10 ani, între revoluția iraniană din 1979 și revoluția română din 1989. Cred că noi vom descoperi în primul rând imagini de arhivă pe care nu le știam. Nici spectatorii din Iran nu erau foarte familiarizați cu imaginile de arhivă pe care le avem în film de acolo, de la coproducătorul iranian. Deci sunt imagini de arhivă care nu au circulat foarte mult. Textul este destul de poetic, de laconic, este de completat. Este foarte mult loc pentru spectator. Sunt acele imagini care vor avea ca ecou propriile amintiri și experiențe ale spectatorilor, să reconstruiască și să descopere fiecare, până la urmă, povești.

”Libertatea nu e ceva de la sine înțeles”

-Nu putem trece peste faptul că, iată, suntem în acest decembrie când se împlinesc 35 de ani de la Revoluția din 1989. 35 de ani în care aproape că am banalizat libertatea. Cum vom vedea acest film? Este doar despre trecut sau privește și în prezent?

-Clar, nu e doar despre trecut! Cred că este chiar mai emoționant să îl vedem într-un decembrie decât într-un februarie. El a avut premiera internațională anul trecut în februarie, la Berlin. Și atunci a fost un moment important, pentru că era la scurt timp după ce începuseră protestele din Iran, deci a fost această coincidență (filmul a fost în lucru 3-4 ani). S-a potrivit cu momentul acela, deci a avut niște ecouri anul trecut în februarie.

Pentru noi, în România, în acest decembrie în care ne decidem și viitorul – cel puțin următorii patru sau cinci ani – cred că e un film care ne poate ține un pic alerți și ne poate aduce aminte tocmai că libertatea nu e ceva de la sine înțeles, democrația nu este ceva de la sine înțeles. Sunt lucruri pentru care noi trebuie să ne străduim și să ne luptăm atunci când e nevoie. Deci cred că este un moment bun să îl vedem. Aceia dintre noi care avem amintiri din 89, să ne aducem aminte cu ce speranțe am intrat în următorul an și în următoarea perioadă și ce s-a întâmplat cu ele, cum s-au transformat și în ce măsură au fost ele împlinite sau deturnate. Cred că este un moment bun să ne întoarcem un pic înapoi și să ne gândim ce am sperat și ce a rezultat.

-Cum este privit acest film de generația 2000, să spunem, tinerii care doar au citit despre acei ani?

-Cred că mai degrabă sunt preocupați de povestea celor două protagoniste, de această prietenie foarte apropiată dintre ele. Mai degrabă această poveste personală a fost comentată de spectatorii mai tineri. Dar am avut un public variat, reacțiile au fost și ele foarte variate și lucrul acesta ne-a bucurat foarte mult.

-Vă mulțumesc și vă așteptăm la Botoșani miercuri, la premiera filmului ”Între revoluții”!

-Mulțumesc și eu și ne vedem la film!
 

”Între revoluții” - miercuri, 4 decembrie, ora 17.00, Cinema Unirea Botoșani

Regizor: Vlad Petri
Producătoare: Monica Lăzurean-Gorgan
Coproducător: Oliver Sertić
Text: Lavinia Braniște
Montaj: Dragoș Apetri / Cătălin Cristuțiu / Vlad Petri
Voci: Victoria Stoiciu, Ilinca Hărnuț
Design sunet: Filip Mureșan, Vlad Voinescu
Consultant text: Shirin Kalantar
Țări: Romania/ Croatia/ Iran/ Qatar
Premieră mondială: Berlinale Forum 2023
Durată: 70 de minute