Părintele stareț Serafim Mihali
„Lupta cea bună m-am luptat, alergarea am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății…” (II Timotei 4, 7-8).
Există clipe în care timpul pare să se oprească, iar cuvintele își pierd puterea de a exprima durerea. Acum doar câteva clipe, clopotele Mănăstirii Bisericani au început să vestească trecerea la Domnul a celui care, ani la rând, a fost părinte, stareț, rugător și păzitor al acestei vetre monahale. Părintele stareț Serafim Mihali și-a încheiat alergarea cea bună și s-a mutat la Hristos, pe Care L-a iubit și L-a slujit cu întreaga sa ființă.
În aceste momente, peste bătrâna mănăstire s-a așternut o liniște pe care numai marile despărțiri o pot aduce. Parcă și zidurile bisericii, și brazii care înconjoară așezământul, și icoanele în fața cărora părintele și-a plecat fruntea de mii de ori poartă taina unei dureri pe care doar rugăciunea o mai poate rosti.
Când pleacă dintre noi un monah, nu se stinge doar o viață. Se încheie o liturghie neîntreruptă, începută în ziua tunderi în monahism și continuată, zi după zi, prin ascultare, smerenie, priveghere și jertfă. Fiecare dimineață petrecută în biserică, fiecare Sfântă Liturghie, fiecare Psaltire citită, fiecare metanie făcută în taină au fost pași către această întâlnire pe care orice călugăr o așteaptă cu sfântă cutremurare: întâlnirea cu Hristos.
Astăzi, obștea Mănăstirii Bisericani nu plânge doar după un stareț. Plânge după un tată. După omul care a purtat pe umerii săi grijile mănăstirii, durerile fraților și nădejdile celor care îi căutau binecuvântarea. Pentru mulți, Părintele Serafim era chipul blândeții, al răbdării și al statorniciei. Nu a căutat niciodată să fie în centrul atenției. A ales calea tăcută a slujirii, convins că Dumnezeu vede ceea ce oamenii nu observă.
Poate că în aceste clipe candela din chilia sa încă arde. Poate că Psaltirea a rămas deschisă la ultimul psalm citit. Poate că epitrahilul atârnă tăcut, așteptând mâinile care nu-l vor mai îmbrăca pe pământ. Sunt imagini care sfâșie inima, pentru că ele vorbesc despre despărțire. Dar credința Bisericii ne spune că aceasta nu este o despărțire fără speranță. Cel care și-a pus viața în mâinile lui Dumnezeu încă din tinerețe nu merge spre întuneric, ci spre Lumina cea neînserată a Împărăției.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că moartea drepților nu este pierdere, ci mutare. Pentru omul credincios, iar cu atât mai mult pentru monah, moartea este trecerea din pridvorul vieții în Casa Tatălui. De aceea, lacrimile noastre nu sunt lacrimi ale deznădejdii, ci ale iubirii. Plângem pentru că ne lipsește chipul celui drag, dar ne rugăm cu nădejde, știind că Hristos Cel înviat a biruit moartea.
În aceste clipe de doliu, întreaga Biserică este chemată să se unească în rugăciune. Cel care ani de zile a pomenit numele altora înaintea Sfântului Altar are acum nevoie de rugăciunea noastră. Este cea mai frumoasă recunoștință pe care o putem arăta unui părinte care și-a dăruit viața lui Dumnezeu și oamenilor.
Părinte stareț Serafim, dacă pe pământ ați fost sprijin pentru cei împovărați și mângâiere pentru cei întristați, vă rugăm ca și dinaintea Tronului Preasfintei Treimi să nu încetați a mijloci pentru obștea pe care ați iubit-o, pentru Mănăstirea Bisericani, pentru toți cei care v-au cunoscut și pentru întreaga Biserică.
Astăzi, noi rostim cu lacrimi: „Veșnica pomenire!” Dar credem că în cer se aude un alt glas, glasul Domnului Care spune robului Său credincios: „Bine, slugă bună și credincioasă… intră întru bucuria Domnului tău.”
Dumnezeu să-i odihnească sufletul în ceata cuvioșilor și a drepților, iar amintirea sa să rămână binecuvântată în inimile tuturor celor care l-au cunoscut și l-au iubit.
Veșnică să-i fie pomenirea!
Pr. Nicău Nicolae (ziarpiatraneamt.ro)