Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Înălţarea Domnului la 40 de zile de la Înviere în joia din săptămâna a 6-a de după Paşti, care anul acesta este astăzi, 13 iunie. În Biserica Ortodoxă Română, această zi este închinată şi cinstirii eroilor neamului.
Această sărbătoare este din primele veacuri ale Bisericii. Despre ea ne vorbeşte pelerina Egeria la sfârşitul secolului al 4-lea, menţionând procesiunile ce se făceau la Ierusalim la 40 de zile de la Învierea Domnului legate de Înălţarea Sa la cer.
Iniţial sărbătoarea Înălţării a fost prăznuită împreună cu Rusaliile, iar la sfârşitul secolului al 4-lea şi începutul secolului al 5-lea a devenit o sărbătoare distinctă, după cum precizează părintele profesor Ene Branişte în opera sa fundamentală Liturgica generală: „Pe vremea Fericitului Augustin († 430), serbarea Înălţării Domnului în ziua a 40-a după Paşti era generalizată peste tot în lumea creştină, alături de sărbătoarea Învierii şi cea a Pogorârii Sfântului Duh, fiind, totodată, considerată de origine apostolică”.
Din primul capitol al Faptelor Sfinţilor Apostoli versetele 3 şi 9 aflăm că, „arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu”, Hristos Domnul înviat S-a înălţat la cer înaintea ucenicilor Săi. Locul de unde S-a înălţat Mântuitorul la cer este în Betania, localitate lângă Ierusalim, pe Muntele Măslinilor.
Cu Înălţarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos se încheie activitatea Lui mesianică de mântuire a neamului omenesc. Fiul merge la Tatăl pentru a fi trimis lumii Duhul Sfânt, pe care L-a promis ucenicilor Săi. Acest lucru se întâmplă peste 10 zile, la Rusalii. În acest interval de timp, „în fiecare zi veneau să se închine Trupului îndumnezeit al lui Hristos (înălţat la cer) câte una din cetele îngerilor (în număr de 9). Deci, după împlinirea celor nouă zile, împăcarea fiind săvârşită prin Fiul, în a zecea zi a venit în lume şi Mângâietorul” (Sinaxar, Lunea Rusaliilor).
Pentru a înţelege cât mai bine teologia sărbătorii Înălţării Domnului trebuie să urmărim imnografia acestui praznic împărătesc. De la începutul Vecerniei, imnograful ne spune că „Domnul S-a înălţat la ceruri ca să trimită lumii pe Mângâietorul”. Apoi ne spune că „îngerii se minunează văzând un om mai presus decât ei”, iar „Tatăl primeşte pe Acela pe Care Îl are în sânuri de-a pururea” şi „Duhul Sfânt porunceşte tuturor îngerilor Săi: ridicaţi, căpetenii, porţile voastre! Toate neamurile bateţi din palme, că S-a suit Hristos unde era mai înainte”.
Astăzi, umanitatea îndumnezeită a Mântuitorului nostru Iisus Hristos S-a înălţat la cer şi, după cum mărturisim în Crez, „şade de-a dreapta Tatălui”. El, Fiul lui Dumnezeu, Care nu S-a despărţit de Tatăl prin întruparea Sa, acum Se înalţă la cer înălţând firea omenească pe care a luat-o prin întrupare şi a îndumnezeit-o prin Jertfa şi Învierea Sa.
În acest sens, dogmatica Vecerniei Înălţării Domnului teologhiseşte: „De sânurile părinteşti nedespărţindu-Te, Preadulce Iisuse, şi cu cei de pe pământ laolaltă vieţuind, ca un om, astăzi Te-ai înălţat întru slavă de pe Muntele Măslinilor; şi cu milostivire înălţând firea noastră cea căzută, ai pus-o să şadă împreună cu Tatăl”.
După cum am subliniat şi mai sus, „cetele cereşti ale celor fără de trup” (îngerii) văzând umanitatea îndumnezeită a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu lângă Dumnezeu-Tatăl, s-au înspăimântat de această minune şi cu frică s-au mirat cutremurându-se premărind iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
„Puterile cereşti au cântat fără schimbare lauda cea întreit sfântă” Preasfintei Treimi, pentru că „şi după întrupare Te-au cunoscut pe Tine, Doamne (Iisuse Hristoase), ca pe Fiul, Cel Unul-Născut din Tatăl”.
Mântuitorul Iisus Hristos, în calitatea Lui de Fiu al lui Dumnezeu, împlineşte până la capăt voia Tatălui înălţându-Se la cer şi încheind astfel procesul de îndumnezeire a umanităţii pe care a luat-o prin întrupare.
Cântările de la Litie ne vorbesc despre îndumnezeirea firii umane făcută de Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe care a ridicat-o la cer prin înălţarea Sa.
Din marea Sa iubire faţă de oameni, Dumnezeu Tatăl a trimis în lume pe Fiul Său ca să ridice firea omenească căzută prin Adam la slava cerească pentru care a fost creată. „Firea lui Adam, care se pogorâse în laturile cele mai de jos ale pământului, Dumnezeule, înnoind-o întru Tine Însuţi, ai ridicat-o mai presus de toată stăpânirea şi puterea; şi pentru că ai iubit-o, ai aşezat-o împreună cu Tine; şi fiindu-Ţi milă de ea, ai unit-o cu Tine; şi unindu-Te cu ea, ai şi pătimit împreună cu ea; dar pătimind, ca Cel ce eşti fără de patimă, ai preaslăvit-o împreună cu Tine. Iar cei fără de trupuri ziceau: Cine este acest bărbat frumos? Că nu este numai om Cel ce Se arată, ci Dumnezeu şi Om, cu amândouă firile”.
Acest text liturgic prezintă sintetic îndumnezeirea firii umane a Mântuitorului şi unirea ipostatică dintre firea umană şi cea divină în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După cum ne spune Catehismul, Fiul lui Dumnezeu „S-a smerit coborându-Se din cer, adică făcându-Se om, iar, după înviere, S-a umplut de slavă dumnezeiască şi după firea Sa omenească, înălțându-Se cu trupul la cer şi şezând de-a dreapta Tatălui”, ca Dumnezeu şi Om.
(Ziarul Lumina)