Ştiam cazul ei. Cancer cu metastaze, cel mai dureros dintre toate. Cel care mănâncă din oase, din nervi, din carne vie. Un om care a trecut de câteva ori peste hota­rul morţii, peste toate pragurile durerii fizice. O expe­rienţă la limita posibilului.

Pragul ăsta de lemn, de la mansarda spitalului... Nici de grosimea unui deget de copil. O ieşitură din po­dea, abia sesizabilă. Ani de zile i-au trebuit Eugeniei, ca să-şi poată ridica piciorul peste această muchie. O ju­mă­tate de centimetru... În oda­ia de dincolo - un fel de holişor - sunt două fotolii, o măsuţă scundă cu câte­va reviste medi­cale, un raft gol pentru cărţi. Obiecte nemişcate, într-un praf străveziu, străbătut de fire de lumină ce coboară prin geamul pieziş al mansardei. Îşi amin­teşte: strângea cu disperare ca­drul de fier în mâini şi se căznea, plângând, să păşească până aco­lo. Un pas. Un vârf de pas. 27 aprilie, 2009. Cea mai fericită zi din viaţa Eugeniei Cimborovici Teodoreanu... "Femeia asta nu are cum să mai meargă vreodată!", a auzit nişte voci de medici, dincolo de uşa camerei de spital. Avea muş­chii corpului morţi, îi ridicai în palmă ca pe nişte cârpe putrede. Escare adânci îi mâncau tru­pul. Era iarnă, acum şase ani, 24 decembrie, când a fost adusă în micuţul spital din Laslea, undeva, lângă Si­ghişoara. Peste satul odini­oară săsesc se auzeau cân­tecele colindătorilor. Doi băr­baţi spătoşi o coborau dintr-o salvare mare, ce aştepta fumegând în ger, cu motorul pornit, venită în grabă dinspre Bucureşti. Luni şi luni de zile a stat apoi, com­plet inertă, pe un pat din această mansardă. Stafie albă, cu cearcăne adânci, ca nişte umbre înfricoşătoare, neputând să mişte decât ochii pe tavanul pieziş, de scân­duri geluite. I se spusese că va rămâne paralizată toată viaţa, după atâtea cancere şi operaţii, câte îi sfârtecaseră trupul. La început s-a răz­vrătit, apoi a învăţat aşa, "sin­gură şi deodată, aproape pes­te noapte" să accepte rea­litatea. "Am înţeles, ca-ntr-o luminare, ceva ce nu ştiu­sem până atunci. Ceva fun­damental, vindecător! Anu­me, că totul este aşa cum este, că ce ţi-e dat trebuie accep­tat. Atât de simplu! Ac­ceptarea a ceea ce este. Să te bucuri că încă mai eşti. Acel «eu sunt». Adevărata pace apare atunci când nu te mai întrebi: «De ce tocmai eu?! De ce mi se întâmplă doar mie?». De aici mai departe, începi să înveţi să trăieşti".

Să nu-ţi pierzi cântecul

Ca o statuie, cu ochii abia pâlpâind în bezna cearcă­nelor. Aşa a stat. A început să privească nodurile din lemnul de pe tavan. Punctele întunecate din scândurile acelea aspre, arămii, singurul "peisaj" pe care putea să îl vadă, împietrită în patul de spital. Şi i s-a părut de ajuns. Număra nodurile din plafonul povârnit al man­sar­dei, le punea în forme fanteziste sau chiar în con­stelaţii, Ursa, Lebăda, Carul Mare, Cocorul, erau stelele de pe cerul de scândură al închisorii sale scunde şi nemărginite, o-ntreagă lume care ei îi făcea bine, pentru că se bucura de "ceea ce este" şi-şi dădea seama că toate lucrurile sunt vii împrejurul ei, că "sunt"!, şi-i era de ajuns...

O atingere, texturile aşternutului ce te acoperă pe un pat de spital, moliciunea unei perne, chiar şi un perete alb, pe care îl priveşti zile şi zile la rând... Toate sunt vii, toate pot fi bucurie. Apoi, când a venit vremea, a simţit că trebuie să reînceapă să lupte. Degetul mare de la piciorul drept. Pe el l-a mişcat prima dată. Un milimetru, după aproape jumătate de an de concentrare şi dorinţă. Doar un mic zvâcnet. Atât. Şi a fost sărbătoare. "Arareori am întâlnit un pacient cu o atât de mare putere spi­rituală. De aceea v-am propus să cunoaşteţi cazul acesta", îmi va spune doctorul Petru Oprean, direc­torul spitalului din Laslea, care se ocupă mereu de recuperările lungi şi fără mare spe­ranţă. "Prin câte a trecut femeiuţa asta a ni­mănui, venită de departe, ni­merită pe-aici, tocmai din Herţa basarabeană... Am urmărit-o atent, zi de zi, ca pe un adevărat fenomen. Cu toţii ar trebui să învăţăm de la ea, din felul ei aparte de a vedea suferinţa şi moartea".

I-a uimit pe toţi, asistenţi şi me­dici. Prin teribila sa rapiditate de vin­decare, prin precizia cu care reu­şise să se cunoască pe sine însăşi. Spu­nea: "Mâine îmi voi forţa picioa­rele şi voi face o jumătate de rotaţie la bicicleta medicinală", "acum voi reuşi să stau în şezut pe marginea patului", "mâi­ne voi sta trei secunde în picioare."... Şi chiar o făcea. Cul­mea, aceste cazne îi păreau fireşti, îţi dădea impresia că trebuia în mod natural să le facă, fiecare la timpul ei. Aparent fără gra­bă. Iar rezultatele erau uluitor de grab­nice. "Nimeni, niciun medic nu a crezut că voi mai pu­tea merge din nou. Poate doar doctorul Oprean, om cu o atât de mare credinţă în Dum­nezeu. El m-a învăţat să păşesc din nou. În rest, fusesem avertizată că s-ar putea să nu mă mai mişc niciodată. Dar eu simţeam, par­că, undeva departe, în corpul meu, ceva aşa... ca o muzică. Ca o lumină, coborând prin toate fi­brele trupului. Şi-mi ziceam mereu că trebuie să nu-mi pierd cântecul ăsta. «Orice, dar să nu-ţi pierzi cântecul!...». Când m-am ridicat prima dată în picioare, la marginea patului, am simţit aşa, o ameţeală dureroasă, dar şi plăcută. Parcă eram înaltă de trei metri, ca o prinţesă pe catalige din poveşti... Nu mă puteam ţine, cădeam. «Oare cum pot toţi oamenii ăştia, din jurul meu, să mear­gă?» mă întrebam mereu. «Cum este mersul ăsta? Să mergi...». Şi, deodată, m-am lăsat aşa, în voia lui Dumnezeu. Să mă ţină El de mână. Să mă ducă, ca la un început de vals...".

Muzica tămăduirii

Şi iat-o acum pe această Euge­nia, la vreun an de la părăsirea spi­talului, reve­nind la Laslea, pentru întâia oară sănă­toasă. Fără baston, pe picioarele ei, ca o simplă vizita­toare. În locul unde şi-a petrecut cinci ani din viaţă, învăţând să pă­şească din nou. Asistenţii medicali care o îngrijiseră, Sorin, Ramona, Şoni, Roxana, Edi, Dana, Ciprian, ies de prin încăperi şi-o înconjoară pe această fe­meiuţă scundă şi mo­destă, o îmbrăţi­şează, bucuroşi să o vadă pe picioarele ei. Personalul medical de aici e renumit în toată ţara, prin bunătatea şi volunta­riatul îngrijitorilor, prin marea lor cre­din­ţă în Dumnezeu. Oameni care te vin­decă "doar cu cuvântul bun" şi grija mult mai atentă, afectuoasă, în compa­raţie cu spitalele obişnuite. Aşa au fost educaţi de directorul Oprean, socotit de mulţi "un în­ger". Aşa s-au educat între ei. Şi totuşi, pe Eugenia o privesc c-un respect aparte faţă de alţi pacienţi "vete­rani", ce-au trecut pe-aici de-a lun­gul anilor. E, orice s-ar zice, una din­tre "vedetele" acestui spital, o mândrie a tuturor. Se bucură sincer c-o văd - asta e limpede -, ca la reîntâlnirea c-o rudă dragă, venită de departe, care le e tuturor pildă. Eugenia arată bine, e tonică. În afară de umbrele vechi­lor cearcăne şi o paloare întunecată a pielii, n-ai putea bănui că a trecut prin atâtea suferinţe. Părul i-e negru, des, strâns simplu la spate. Ca o şcolă­riţă care se şi alintă un pic, aşa vorbeşte Eugenia Cim­borovici, în încântătorul părculeţ înflorit din spatele spi­talului Las­lea. Priveşte în jur şi se bucură de tot ceea ce vede. Răsuflă uşurată, zâmbind: "Doamne, iarăşi la Laslea. Vie. Trăiesc!..."

Ştiam cazul ei. Cancer cu metastaze, cel mai dureros dintre toate. Cel care mănâncă din oase, din nervi, din carne vie. Un om care a trecut de câteva ori peste hota­rul morţii, peste toate pragurile durerii fizice. O expe­rienţă la limita posibilului. M-a interesat, urmărind cu mare atenţie vorbele ei, ce anume a ajutat-o să treacă din­­colo de aceste limite, ce suport interior, sufletesc, i-a dat putere să nu capituleze în clipele grele. Fiindcă, în asemenea boli, apar momente în care nu mai poţi. Dure­rea trupului e prea mare. Şi nu trece! E continuă, parcă fără sfârşit. Clipe în care ţi-e teamă, când cedezi dispe­rării, când te comporţi grotesc, terorizat de cumplita spaimă a morţii. Foarte mulţi pacienţi nu recunosc asta, când ajung să povestească apoi despre acele clipe. În [meseria mea de reporter, am cunoscut şi alţi oameni care au trecut prin experienţe asemănătoare cu cea a Eugeniei. Ascultându-i, îmi dădeam seama că undeva nu erau pe deplin sinceri. Îşi "înălţau" povestea, cură­ţind-o de propriile slăbiciuni. Îi dădeau simboluri" şi semnificaţii. După război, mulţi se arată mai viteji decât au fost, în orice caz "mai speciali" faţă de ceilalţi. Unii, pur şi simplu, mai rezistenţi fizic din naştere, fără niciun merit în plus, îşi făuresc apoi tot felul de explicaţii ale "miracolului" supravieţuirii lor. Vorbesc despre "a fi luptător", încep să dea pilde celorlalţi, sfaturi înţelepte, pe care ei înşişi nu le-ar fi urmat niciodată. Alţii îşi in­ventează chiar propriul film al acestui miracol: "semne" din lumi de dincolo, imagini prevestitoare din copilărie, vise şi viziuni ale unor făpturi din alte universuri... Min­tea omenească poate crea haos. Aceşti oameni ajung, încet, să se creadă chiar "privilegiaţi" ai divinităţii, ex­perienţa lor devenind o obsesie pentru tot restul vieţii. Astfel că poveştile lor sună destul de asemănător. Nu însă şi cea a Eugeniei, care m-a uimit, în primul rând, prin firescul ei. Că vindecarea este în puterea oricui. Că nimeni nu poate număra zilele unui om. Că nimeni nu e un ales şi n-are "meritul" de a trăi mai mult decât altul. O abandonare în braţele vieţii, a bucuriei de-a fi. Ca un zbor, ca o muzică... Povestea Eugeniei Cimborovici Teo­doreanu începe şi se sfârşeşte simplu: "Totul este aşa cum este. Şi nu putea să fie altfel..."

Ninsoarea de aur

A început cu o ninsoare înfiorător de fru­moasă, dintr-o dimineaţă caldă de mai. Basarabia, anul 1986. Era atât de soare afară, întreg cerul senin, dar nin­gea peste câmpuri... Asemeni unei pul­beri fine, imense, de petale de flori şi fu­nigei alb-aurii, coborând din văzduh peste verdele crud al ierburilor. "Ninge în mai! Ninge cu soare!..." Oamenii ieşeau din case, încă toropiţi de somn, să vadă miracolul. "M-am uitat aşa, în zare, pe câmpuri, şi toată pulberea aceea era stâlpuşoare, înălţată pe plante, pe ramu­rile copacilor. Mi s-a părut frumos. Îmi amintea de tablourile ninse cu zahăr ale copilăriei. Am luat ninsoarea în palme, voind să o apropii de faţă, s-o simt. Dar când m-am uitat în palmă, ninsoarea dispăruse. Am mai încercat o dată - la fel. De parcă nici n-ar fi fost. N-am văzut în toată viaţa mea ceva mai straniu: ceva care e, dar nu este. În jurul meu, alţi oa­meni din sat se minunau şi ei, cu palmele întinse. După un timp, au anunţat şi la difuzor că s-a spart un furnal, undeva pe la Cernobîl, să nu ieşim din case, să nu bem apă, să nu dăm drumul la vite afară. Dar eu luasem în palme chiar din norul acela demonic, care pornise, dus de vânturi, peste Europa..." .

A fost deajuns acea zi. Acea ninsoare "frumoasă", de primăvară. După aproa­pe douăzeci de ani, tot într-o primăvară, a muşcat-o păianjenul negru. "A fost «ca un trimis» din tărâmul morţii. L-am vă­zut. Am dat cu mâna stângă să-l alung, dar se formase deja «o capsulă solidă» acolo, la sân. Se împietrise. Pă­ianjenul negru, cea dintâi tumoră..." Totul s-a întâmplat repede. Şi culmea, atunci era fericită. Abia se măritase cu Alexan­dru, un român muntean "de din­coace", cel de-al doilea bărbat din viaţa ei. Omul care nu a apucat să o vadă tea­fără decât foarte puţin. Cel ce i-a stat alături, zi de zi, lângă patul de spital, vreme de un deceniu. O iubeşte. I-au plăcut poeziile ei, glasul ei sfâşietor, cu care cântă vechile doine româneşti... Ce a urmat a fost prea repe­de. Mult prea repede... În doar câteva săptămâni, era deja purtată pe targă, prin spitalele de prin Bucureşti. Nici n-a avut timp să se gândească să lupte. "Apoi, într-o seară, deodată, mi-a venit aşa, ca o străfulge­rare: «cancerul, boala asta, îi iubeşte pe cei fricoşi!...» Ca o altă revelaţie. Şi cum poţi să nu fii fricos? În pri­mul rând să nu te revolţi cu gândul, să nu opui rezis­tenţă. Când te revolţi, apar alte gânduri şi o frică şi mai mare. Gândul e principala hrană a cancerului. Gândul negru, ura, invidia că, poate, celălalt e mai sănătos... Frica se extinde prin gânduri, ca şi cancerul. Am con­statat că sunt mulţi pacienţi care, efectiv, nu ştiu unde anume îi doare. La propriu! Nu pot fi atenţi, sunt ab­sorbiţi de această frică. «Mă doare burta!...». Dar unde anume, nu pot zice. Să se simtă pe ei înşişi, înăuntrul lor. Pentru mine, luminarea asta a fost aşa, ca o uşu­rare. Golirea minţii de gânduri... Am închis ochii şi am început să îmi simt propriul corp. Poţi face asta doar dacă eşti singur-singur, în linişte deplină. Nici nu vă daţi seama ce aventură, cât de captivant este. Ce poezie este corpul ăsta al nostru omenesc!...".

"Doamne, femeia asta se roagă!..."

"Faceţi drum, faceţi drum! E un caz de forţă majo­ră!..." "O pierdem, dom` doctor, nu vedeţi că femeia asta a şi murit?!..." "Irosim materialele degeaba! Va muri pe masa de operaţie şi vei avea probleme, dom` doctor!..."

Operaţii. În doar patru ani, cinci intervenţii decisive, una după alta. Fascinante treceri între universuri... De câteva ori a auzit ce se petrece în lumea de dincoace, deşi medical era imposibil. Sub anestezie totală, cu trupul deschis, aparatele arătau semne vitale slabe, aproape de moartea clinică. S-a întâmplat când medicul ei, chirurgul Gheorghe Pavelescu, le-a spus celor ce-l asistau la operaţie şi încercau să-l convingă că nu mai e nici o şansă: "Am misiunea, în faţa lui Dumnezeu, de a o opera pe această femeie şi o voi opera!". Un medic pe care Eugenia îl consideră un sfânt... S-a mai întâm­plat şi la cea de-a doua intervenţie, pe coloana verte­bra­lă, când n-a încetat să zică rugăciunea "Tatăl nos­tru", nici după anestezie, şi nici în timpul operaţiei. O rugă­ciune foarte intimă, pe care în clipele grele reuşea "să o aibă" necontenit înlăuntrul său, odată cu bătăile ini­mii. Ba mai mult, a reuşit să vadă şi chiar să audă o par­te din cele petrecute în timpul acelei operaţii, deşi ştiin­ţific era cu neputinţă. A văzut vag, printre gene, când a fost acoperită pe faţă cu o "şirmă", auzea vo­cile celor ce-o în­con­jurau: "O pier­dem! Nu mai răspun­de! O pier­dem!..." Apoi un alt glas, sub­ţire, limpede: "Nu, femeia asta nu moare. Ascultaţi ce spune ea!...". "Ce spu­­ne?". "Linişte, ascul­taţi!...". Au încremenit medi­cii: "Doamne, fe­meia asta se roagă...". La câteva zile, o asis­tentă a anestezistei care participase la operaţie i-a povestit că, într-ade­văr, aşa a fost. "Încet, dar atât de clar, se au­zea cum spuneai «Tatăl nostru»", i-a con­fir­mat zâmbind şi chirurgul. "Toată rugăciunea, a­proape de la un cap la altul. Să ştii că, într-adevăr, pe tine nu­mai Dumnezeu te-a ajutat..." .

Cântece pe un pat de spital

Rugăciunea şi cântecul... Mărturiseşte că atunci când rosteşte cuvintele acelea, "facă-se voia Ta", simte uneori cum, efectiv, se lasă purtată, plutind, de o Lu­mină mare, care-i inundă întreg trupul. Pentru ea trupul nu-i doar un leş muritor, materie separată de suflet, ci cel mai spiritual lucru cu putinţă. Şi atunci, i se umple inima de frumuseţea lumii... "Toată viaţa mea am visat să cânt şi am cântat. Încă de copilă. Cele mai bune cântece ale mele le-am scris atunci când am fost în cea mai mare suferinţă, pe paturile de spital. Găseam câte o foicică de hârtie pe-undeva şi scriam notele. La prima mână, parcă-mi erau dictate din Cer. Cele mai fru­moase lucruri se nasc din durere. Când te abandonezi, când zici: «Doamne, facă-se voia Ta...»".

Pare mai degrabă o ţărancă de-a locu­lui femeiuţa asta îmbrăcată mo­dest, cu pur­tări smerite şi cearcăne adânci, ascunzând pri­viri ruşinate. N-ai putea crede că e licen­ţiată în Litere şi Conservator, la Chişinău, două facultăţi foarte grele, după toate exi­genţele marilor universităţi ru­seşti, că are publicate opt cărţi de poezie şi proză, peste o sută de com­poziţii muzicale înregistrate la UCMR Bucureşti, c-a devenit acum una din cele mai ascultate voci ale Basarabiei. Ea nu ţi s-ar lăuda nici­cum cu lucrurile astea, chiar de-ar veni vorba. Ce a făcut ea, mare lu­cru?... A cântat, fiindcă s-a născut cu glas ceva mai bun decât alţii. Nu e meritul ei. De altfel, e convinsă că fiecare om are cântecul lui, înăuntrul său, că pe omul care şi-a pier­dut cântecul "îl recunoşti după strălucirea ochilor, după mişcările trupului, e ca o pă­puşă stricată, marionetă cu strunele deza­cor­date", om bătrân la orice vârstă, care a mu­rit deja, încă din timpul vieţii... Fie­care om are cântecul lui. "Nu moare cel care are pentru ce să mai trăiască. Unul are un vis neîmplinit. Un copil. Casa lui. Grădina lui cu flori... Chiar şi un căţel trist, care îl aş­teaptă acasă... Mai are ceva de făcut. Medi­camentul meu au fost cântecele, versurile astea..." Scrise în suferinţă, în nopţile târzii de nesomn, cu câte un creion bont, împrumu­tat, pe spatele reţetelor anti-cancer sau ale foilor de analize, fi­ţuici umplute năvalnic cu portative, note muzicale şi versuri pătate de lacrimi. În toţi anii ăştia grei, de ţintuire la pat, a visat doar să urce iarăşi pe scenă, îm­preună cu o or­chestră mare, profesionistă, din Basarabia. Ăsta a fost visul ei, la asta s-a gândit zi de zi. Iar speranţa i s-a împlinit acum, în 2013, la câteva luni după ce a pără­sit spitalul din Laslea. Pentru prima oară pe scenă, fără sprijinul cârjelor, după peste zece ani de chin, în ropotul frenetic al aplau­zelor...
Multe din compoziţiile cântate atunci au fost scrise chiar aici, în mansarda de la al doilea cat al spitalului unui sat transilvan, scrise în minte, de o femeie paralizată, care a înviat din morţi şi a mers... "Să nu-ţi pierzi cântecul. Orice, dar să nu-ţi pierzi cântecul...".

Înaintea holului mansardei e şi acum un prag foarte scund, abia ieşind din podeaua de scândură. Orice om obişnuit îl trece fără măcar să simtă că a ridicat puţin piciorul. Eugenia se opreşte, zâmbind stins. Îl priveşte câteva clipe. "Într-adevăr, nici cât un deget de copil...". Apoi trece, zâmbind, mai de­parte.

Sursa: Formula AS

CITEȘTE ȘI: "Botoșăneni sancționați pentru continuarea propagandei electorale!"