Duminică se sfințește Catedrala. Până când oamenii se vor strânge înăuntru, bătătorind cu rugăciunea lor poteca spre cer, Catedrala e doar o clădire mare, pe același plan orizontal și rece cu vecina Casă a Poporului.
De unii urâtă, demonizată, detestată, socotită vinovată că nu avem spitale și autostrăzi, considerată un simbol al aroganței bisericești în raport cu talpa țării, de alții înzorzonată cu metafore mieroase sau cu danii generoase din bugetul public, Catedrala este hârtia fotografică ce ne arată exact România la 100 de ani de existență. Suntem o țară care construiește puțin, dar care se ceartă mult. Suntem o țară care se îmbățoșează patriotic de Unire, dar e mai dezbinată ca niciodată. Suntem o țară care predică cinstea, dar care își fură singură căciula. Suntem o țară care-și face cruci largi când trece pe lângă biserică, dar care drăcuiește cu voluptate greșiților noștri. Suntem o țară care speră mult și reușește puțin. Suntem o țară în care visurile noastre legitime de mărire nu au trecut niciodată de studiul de fezabilitate.
Într-o astfel de țară, găsesc că ridicarea unei asemenea construcții este în sine un miracol dumnezeiesc. Argumentele mele în favoarea Catedralei sunt însă mult mai modeste, mai pământești și mai laice.
Prin ridicarea acestei clădiri, Biserica mai spală rușinea României la Centenar. Fără Catedrală, am fi serbat 100 de ani de România doar cu Viorica Dăncilă, Dănuț Andrușca și Ilan Laufer. Istoria ar fi consemnat 2018 drept anul ciumei din domnia lui Liviu Dragnea cel Cumplit. Românii și-ar fi amintit din ziua lor națională doar de Proclamația de la Căcâna. Marii mutilați de război și martirii scheletici din închisorile comuniste ar fi fost eclipsați și în acest an de trupul rotunjor, încins cu brâu tricolor, al lui Marian Oprișan. Susțin această Catedrală pentru că este singurul proiect „național” în jurul căruia românii pot să se strângă în an centenar.
Sigur că ne-am fi dorit ca de ziua Unirii să unim toate regiunile istorice ale României cu o autostradă. Dar cine să o facă? Conducătorii pe care ni i-am ales? Ei sunt mult mai preocupați de demolarea țării.
E la modă să dai acum vina pe Biserică pentru toate neîmplinirile guvernării. Uite, spitale, școli și drumuri nu avem, dar Catedrală știu să facă!… Până la un punct, nemulțumirea e legitimă. 121 de milioane de euro a direcționat statul, în ultimul deceniu, către Catedrala Mânturii Neamului, potrivit calculelor făcute de ziariștii portalului Să fie lumină. Dar spre deosebire de cele 40 de milioane aruncate pe un referendum care a servit fix fuduliei lui Dragnea, banii dați de stat pentru Catedrală se văd. Diferența dintre spitalele, școlile și drumurile făcute de Dragnea și Catedrala făcută de BOR e că primele s-au furat, în timp ce Catedrala e aproape gata. Între nefăcutele lui Dragnea și făcutele PF Daniel, deosebirea se vede cu ochiul liber. Între nevolnicia miniștrilor Transporturilor (am avut 27 de la Revoluție încoace!) și managementul BOR e o diferență ca de la pâmânt la cer. Ca o glumă, dacă Transporturile ar fi trecut de la Guvern la Patriarhie, până acum am fi avut și Comarnic-Brașov, și Iași-Târgu Mureș, în schimb Prefericitul ar fi fost exclus din CEx.
Că Biserica ar trebui să fie sau nu subvenționată din bani publici, asta e altă discuție (personal consider că nu). Dar până tranșăm această dilemă la nivelul societății, trebuie să recunoaștem că, dintre instituțiile care primesc bani de la buget, singura după care chiar rămâne ceva în acest an este Biserica. Vedeți cât a construit Biserica și cât a construit statul în ultimii 30 de ani. Sute de biserici și așezăminte sociale, zero spitale. Singurul spital care se construiește de la fundație în România e ridicat din donațiile oamenilor de asociația „Dăruiește Viața”. Spitalele regionale, pentru care Comisia Europeană ne pune la dispoziție fonduri gratuite, sunt acum construite (pe hârtie, cum altfel?!) în parteneriat public-privat, pentru că acolo nu există OLAF care să-ți dea peste degete.
Așadar, Catedrala este - o spun cu tristețe - singurul argument în an Centenar că se poate construi ceva și în România. Cea mai gravă criză a României este criza de încredere în propriile forțe. Nu putem construi nimic, în schimb suntem posedați de un zel demolator care anihilează orice inițiativă.
La Catedrală s-a lucrat zi și noapte, în trei schimburi. Sute de oameni pe un șantier în mijlocul Capitalei, un furnicar de oameni la orice oră, pe ploaie sau ninsoare, contrastând cu întunericul mormântal al unei clădiri moarte - Palatul Parlamentului - unde weekendul începe de regulă joi la prânz. Susțin această Catedrală, pentru că ea ne-a arătat o Românie care muncește, lângă o Românie care băltește.
Din punct de vedere arhitectural, clădirea e poate urâtă, poate nu suficient de teatrală sau poate, dimpotrivă, prea ostentativă. Sper că am depășit discuția teribilistă că „Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici” și ne-am lămurit că în toate orașele mari ale lumii există o catedrală, de obicei mare, pe care ne grăbim să o vizităm, să o fotografiem și să o punem pe Instagram când plecăm în vacanțe. Exact același lucru se va întâmpla și cu Catedrala noastră - va deveni un punct de atracție turistică. Acesta este un lucru îmbucurător pentru un București sărac și cenușiu, unde nu prea ai unde să duci un turist străin. Susțin această Catedrală pentru că - simplist vorbind - va fi o atracție turistică și va produce bani pentru București.
Din punct de vedere urbanistic, soluția amplasării Catedralei pe dealul Arsenalului este cea mai bună dintre toate variantele propuse în prealabil (Piața Unirii, Parcul Carol sau terenul de lângă Biblioteca Națională). Zona aceasta, îngrădită de zidul Parlamentului, era moartă (când ați fost ultima dată vizavi, la Muzeul de Artă Contemporană?!). Crearea unei piețe mari, pietonale, într-un oraș sufocat și aglomerat, este o veste bună despre renașterea unui cartier care a trecut prin multiple mutilări ale istoriei. Iar Catedrala stă „cu fața” spre zona cea mai săracă a Capitalei, uitată de urbaniști și de autorități: Rahova, Ghencea, Ferentari. Susțin această Catedrală pentru că reînvie un deșert urban și deschide un șantier al restaurării memoriei orașului (aici sunt îngropate poveștile eroice ale pompierilor din Dealul Spirii și dramele cumplite ale deportaților din inima Bucureștilor).
În fine, susțin această Catedrală pentru că a fost visul lui Carol I, care a ajuns să domnească peste un sat mai mare numit București și l-a lăsat un oraș cu clădiri monumentale și instituții emblematice. La vremea aceea poate unor li s-au părut prea mari, neconforme cu felul nostru mic de a fi. Cu ajutorul unor români cu viziune, primul nostru Rege ne-a învățat să ne uităm în sus când noi eram obișnuiți să mergem cu capul în pământ să nu dăm în gropi.
Într-o țară în care fiecare și-ar fi făcut treaba, am fi avut și spitale, și autostrăzi, și Catedrală. Iar celor care încă se întreabă ce s-ar fi făcut cu 121 de milioane de euro cât a băgat statul în Catedrală, îmi îngădui să le ofer un răspuns: i-ar fi luat dracu cu valiza.
Florin Negruțiu, Republica.ro