În urmă cu aproape 30 de ani, prin Botoșanii care jucau încă la ruleta tranziției umblau câțiva adolescenți care citeau mult și scriau la fel de mult. Printre ei Maria, Dan, Bogdan, Rita, Daniel... Trei dintre adolescenții de atunci (TREI!) aveau să primească mai târziu Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu” - Opera Prima: Dan Sociu, Bogdan Perdivară, Rita Chirian. Iar în 2022, ziarul The Telegraph includea cartea Mariei Stadnicka printre cele mai bune creații literare ale anului. O poveste care se scrie încă. Și despre care ne vorbește, în acest decembrie comemorativ, scriitorul Dan Sociu, Invitatul de la Știri.
”Presa doar reacționează. Literatura vede puțin mai de sus”
-Dan Sociu, la bună (re)vedere, pentru că ne-am tot întâlnit în ultima vreme prin orașul Botoșani. Un lucru rar, ar spune unii, obișbuiți fiind să te știm la București, acolo unde se ia pulsul literaturii, chiar și al politicii, pentru că suntem într-o perioadă mai efervescentă din acest punct de vedere. Cum te așezi tu, ca om de cultură, în acest sfârșit de an? Putem să ne detașăm, putem să stăm deoparte, putem să ne vedem de cuvintele noastre?
-Da, am avut o perioadă destul de lungă de activism politic, la începutul deceniului trecut, însă nu activism pentru politicieni sau pentru un partid politic, ci pentru niște principii. Am fost în principal ecologist de stânga, dar o stângă în afara luptei politice. Mai degrabă una de tradiție, cum e la noi în Moldova, o tradiție socialistă.
”Sociu e din altă epocă!”
-Dincolo de faptul că știm despre Dan Sociu că este un foarte talentat scriitor, premiat și răspremiat, l-am apreciat întotdeauna pe jurnalistul Dan Sociu. Nu la nivelul acesta facil, știm că ai trecut și prin încercările jurnalismului de teren. Aminteam odată de implicarea ta în ceea ce ceea ce s-a numit fenomenul Pungești...
-Pungești a fost un moment, nu o implicare de durată. Am urmărit diversitatea mai mult decât o singură temă. În general am fost mai capricios. În cartea ”Literatul”, apărută la Editura Litera anul acesta...
-...o carte care, iată, adună publicistica lui Dan Sociu din ultimii 15 ani. Deci nu vorbim despre un jurnalism de conjunctură!
-Eu spun acolo că ce scriu seamănă cu foiletoanele din presa vieneză, de la începutul secolului XX, când mulți scriitori făceau și jurnalism. Cumva, e un jurnalism-reacție. Toate textele din această carte au fost publicate mai întâi pe internet, deci este o mică arhivare a mea, am încercat să pun totul pe un hard, pe o formă mai solidă. Sunt 17 texte aici, al 17-lea este postfața lui Florin Poenaru. În total, am socotit că am scris cam 300 de articole, din care le-am selectat pe cele 17.
-Am tras o diagonală pe Postfața cărții. ”Sociu e din altă epocă”, spune Florin Poenaru.
-Da, el spune că sunt din epoca scriitorilor meșteșugari, în sens de literați - de asta se și cheamă ”Literatul” -, aproape un fel de religie a scrisului, dar nu în sensul acela magic, ci ca un meșteșug, când te ocupi mulți ani și alegi îmbunătățirea, chiar în dauna altor ambiții. Uneori chiar a binelui personal, poate. Nu vreau să dramatizez. Poenaru vorbește despre scriitorul modernist. E adevărat că toată viața am făcut asta...
-Îmi amintesc că, atunci când îți citeam articolele, mai ales când găseam un reportaj, apreciam întotdeauna capacitatea ta de a observa. Spunea odată regretatul Florentin Florescu că jurnalistul trebuie să aibă ”ochi de muscă”. O calitate pe care mulți dintre noi am pierdut-o, prinși în acest frecuș al rețelelor sociale.
-Capacitatea de observare vine cumva ca o compensare a lipsei de putere. E cel care nu are puterea să acționeze. Dacă nu ai o bază socială, familială, care să te susțină, să poți schimba lucrurile, atunci tot ce poți face este să comentezi, să observi. E adevărat că și asta schimbă lucrurile, influențează oamenii. Unii te citesc și ceva se întâmplă, am văzut asta. Eu pe vremuri credeam că nu se poate schimba nimic, că mă mișc în vată, că e ca un clei, dar am văzut în timp efecte. Mă rog, fiecare efect are și defecte. Dacă aș fi urmărit Pungeștiul, poate că ar fi apărut o altă realitate, pentru că oamenii de acolo au avut probleme mai târziu. De aceea literatura e mai bună decât presa, în sensul că urmărește lucrurile mai adânc. Presa doar reacționează. Literatura vede puțin mai de sus, pe un timp mai lung.
”Mă întreb dacă generația mea a fost traumatizată de împușcarea lui Ceaușescu”
-Voi prelua din ceea ce povesteai mai devreme, că este nevoie de susținere, de sprijin din partea familiei atunci când nu ai putere din altă parte. Îți propun să ne întoarcem în Botoșani. Se împlinesc în acest decembrie 35 de ani de la Revoluție. Mărturiseai că ai înțeles cu adevărat Revoluția (aveai 12 ani) doar când, ajuns în București, ai văzut crucile oamenilor morți. Cum te așezi astăzi în fața acelui 1989, în continuarea percepției de atunci? Ce a rămas din întâmplările, din mintea copilului de demult?
-Tot în cartea ”Literatul” am un articol în care mă întreb dacă generația mea a fost traumatizată de împușcarea lui Ceaușescu, dacă a avut vreun rol în formarea noastră acel moment. Atunci nici nu exista ideea de traumă, de sensibilitate de genul acesta... Bine, trauma este și un termen gonflat, există o capacitate de rezistență la traume. Dar Revoluția și acel moment au fost momente unice, definitorii pentru generația mea. Cei care s-au născut mai târziu sunt în altfel de lume. Chiar dacă exterior suntem în aceeași lume, trăim de fapt vieți paralele. Noi am fost pregătiți pentru ceva, educați pentru un fel de lume. Eu am prins 12 ani. 12 ani nu sunt 20, dar sunt destul de mulți. Și despre cei 7 ani se spune că te determină pe viață, 12 încep deja să te marcheze! Am fost pregătiți pentru un fel de lume, apoi a urmat cu totul altceva. Dar cu totul altceva! La pandemie s-au schimbat niște lucruri și s-a revenit cumva la structurile anterioare. A fost afectată lumea, dar nu s-a schimbat jocul. Or cu Revoluția a fost ca și cum jucam un joc și în mijlocul reprizei, deodată, s-au schimbat regulile și așteptările, s-au schimbat porțile. O perioadă a fost capitalismul acela comercial, cum știm de la Ștefan Zeletin, în ”Burghezia română” că se întâmplă aceste etape. Capitalismul comercial creează o serie de victime, oamenii care sunt obișnuiți cu un fel de a face lucruri, câștigă o vreme și apoi sunt pierduți... Se creează un fel de romantism antreprenorial, romantismul aventurii, al noutății. Și de cealaltă parte mizerabilismul victimei, al derutei. Toată literatura generației mele e acolo. Și tot din cauza asta nu mai are nicio șansă mai departe. Rămâne ca un moment foarte acut, mai intens decât ce se scrie acum, datorită acestei situații. În schimb va merge în alt moment...
-Iei în calcul situația internațională?
-Nu vreau să fac nicio previziune. Vreau să cred că situația internațională înseamnă niște focuri marginale, mă rog, pentru oamenii de acolo nu sunt deloc marginale. Înainte de Primul Război Mondial existau autori pesimiști, negri, melancolici, nu prea erau luați în seamă pentru că societatea era foarte prosperă. Dar după ce a început războiul, soldații îi citeau, îi țineau în geantă, deodată acei autori aveau o relevanță. De exemplu, eu nu vând multe cărți...
-Dar visezi să fii un scriitor care trăiește din cărți! Socoteai la un moment dat cam câte cărți trebuie să vinzi ca să poți trăi...
-Să trăiesc, da. Dar nu să mă îmbogățesc. Văd cărțile ca pe niște mici capcane. Mai prind câte o chestie și, adunate, îmi plătesc într-un an niște lucruri. Dar nu din asta trăiesc. Mai degrabă din traduceri, din reeditări ale traducerilor.
”Unii ne-au dat chiar saci de monezi!”
-Botoșaniul înseamnă pentru tine, în primul rând, doi părinți care au fost profesori. În genere, profesorii contează în comunitatea în care trăiesc, mai ales în orașele mici. Un tată pe care l-ai pierdut de mic și o mamă care ți-a fost alături până nu demult. Înseamnă Liceul Eminescu. Și mai înseamnă acel început, acele cărămizi pe care apoi s-a clădit scriitorul Dan Sociu. Îmi amintesc cum, în urmă cu peste 26-27 de ani, auzisem despre acel grup care citea și scria. Maria Boghian, Bogdan Perdivară, Rita Chirian, Daniel Naciu. Toți sunteți și astăzi legați de cuvinte. Cum s-a format adolescența de atunci?
-Da, cenaclul ”Suflet”. Maria Boghian, astăzi Maria Stadnicka, publică în Anglia, unde este foarte apreciată. Ziarul The Telegraph a desemnat cartea ei printre cele mai bune din anul 2022. Este profesoară, doctor în sociologie. Daniel Naciu scrie, am publicat împreună o nuvelă, dar la un moment dat va scoate și el o carte. Rita Chirian este și ea profesoară la Sibiu, Bogdan Perdivară un traducător superb, profesionist, a tradus zeci de cărți, a și scris, a luat Premiul ”Mihai Eminescu” cu prima lui carte.
-Ce se întâmpla atunci în ”Suflet”?
-De obicei ne întâlneam în parc sau la Casa Tineretului, unde ne dădea cineva o sală. Noi eram preocupați de science-fiction în principal, dar scriam tot felul de chestii. Ne dădeam teme, să imităm un fel de a scrie, parodiam mult. Eram pe distracție, mai ales băieții. Partea mea comică din literatură o apreciez și acum mai mult decât cealaltă. Am făcut un festival național de science-fiction. Noi toți eram din familii modeste. Dar ne-am ambiționat să facem un festival, am bătut pe la uși, am mers la bănci. Unii ne-au dat chiar saci de monezi! Am făcut un festival cu scriitorii de science-fiction pe care îi apreciam noi, aveam și nume internaționale, dar nu au venit...
-Păstrez printre hârtiile mele de acasă poezii scrise în acea perioadă de Maria, dar și de Ionuț Sociu, fratele tău care începea pe atunci să scrie cronică de teatru. Astăzi este greu de crezut, pentru un licean, că dacă scrie două rânduri ele nu au unde să fie văzute. Astăzi nu doar că sunt publicate imediat pe FB, dar sunt preluate și de tot felul de reviste. În vremea adolescenței voastre nu vă gândeați la validare, la recunoaștere?
-Ba da, chiar ne făcuserăm o revistă a noastră, la xerox. Publicam în reviste, mergeam la festivaluri. Eram mascotele festivalurilor! Acum câțiva ani am publicat o nuvelă SF, ”Monarh” se numește, împreună cu regizorul de film Dan Mihai Radu. O să facem un film după ea.
-În străinătate SF-ul este foarte dezvoltat, căutat, citit. La noi, în zilele noastre, a devenit un gen mai discret.
-A fost încurajat în comunism pentru că avea latura asta de știință, proiectivă, viitorul luminos…
-La debut ai primit și un premiu important pentru volumul ”borcane bine legate. bani pentru încă o săptămână”, este vorba despre Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Prima. Foarte repede ai intrat în atenția lumii literare. Ai scris foarte mult în anii de început. Poezie, apoi proză, de asemenea cu numeroase premii. Am remarcat că, în 2006, revista 22, în urma voturilor criticilor literari, te desemna drept cel mai tânăr poet al momentului. Peste un an, la Colocviul Scriitorilor din Cluj, erai cotat de colegii de generație ca fiind cel mai popular tânăr scriitor. Ca amuzament, prin 2009, Academia Cațavencu te includea în Top 50 cei mai sexi intelectuali din România, alături de Dan Lungu, dar și de Theodor Paleologu, de Horia Roman Patapievici...
-Eram doar pe locul 25...
-25 din 50 nu sună așa de rău! Cum ai trăit această tinerețe, între 25 și 30 de ani, când păreai ”venit din altă epocă”, așa cum scria mai târziu Florin Poenaru? Prin ce anume crezi că atrăgeai atenția, pentru că scriitori tineri erau destui și pe atunci!
-Mi-au spus niște colegi de generație că eram foarte matur în ce scriam, chiar dacă aparent eram boem.
-De unde această maturitate?
-Viața de acasă probabil. Poate așa eram eu. Dar pe măsură ce trece timpul, mintea mea devine tot mai infantilă. Dacă eram matur la tinerețe, acum am o aparență serioasă.
-Spui că erai ”aparent boem”. Dan Sociu, nu era nicio aparență, erai cu adevărat boem!
-Dar eram și serios. Într-o zi de asta de boemie scriam mult, citeam, studiam. Stăteam și foarte mult cu lumea, dar mă și ocupam de ce mă interesa. De asta eram matur, pentru că luam în serios treaba asta!
”Stau mai mult singur, trăiesc mai degrabă ca un schimnic”
-În vremea din urmă pare că te-ai extras din niște zone confuze, să le spun, din viața ta. Spui că un scriitor are nevoie să trăiască printre oameni, să dea deoparte tot ce îl împinge către viața boemă, cea care îl îndepărtează de viața reală. Și că atunci când trăiești printre oameni, alături de oameni, ai o altă percepție. Scrii mai conștient sau mai asumat? Cum te regăsești în această perioadă?
-Nu știu dacă trăiesc printre oameni, pentru că stau mai mult singur, trăiesc mai degrabă ca un schimnic. În unele cărți ale mele folosesc ceea ce s-ar chema personajul mediu, sociologic, un om care nu există în realitate, dar este format dintr-un soi de compozit a ceea ce înseamnă discursul public. El vorbește ca oamenii, are niște plăceri și preocupări... Ceea ce și fac eu. Dar personajul acesta ia lucrurile mai în serios, ca și cum ar fi dominat de discursul momentului. Eu nu sunt așa, dar folosesc acest personaj pentru plăcerea contactului cu mediul, e un teren comun acesta al discursului public. Toți suntem un pic nebuni, dar avem discursul acesta pentru a comunica aparent normal. Eu acolo lucrez, chiar și în poezie. Vocabularul epocii... Cred că sunt primul poet care a folosit cuvântul ”google” în poezie. Tot felul de realități extrem contemporane, care păreau vulgare pentru cine vedea literatura în sensul acela idealizat, nobil. Radu Jude face asta în film. Are personaje care conduc uber-ul, vorbesc pe tik-tok, ceea ce noi am numi partea mai superficială a lumii, dar este ceea ce se vede. Iar un artist se ocupă de ceea ce se vede, de forma lumii, nu de filosofia lumii. Filosofia o fac filosofii, artistul e cu suprafața sensibilă a lumii, pe care el o iubește, pentru că de asta o scrie.
-Ai scris foarte mult, ai umblat prin foarte multe țări. Ai avut contact cu alt tip de societate, cu alt tip de scriitor. Ai cunoscut literatura altor scriitori, pe care ai adus-o în limba ta. Cât de mult este influențat un scriitor de propriile traduceri din alți autori sau de contactul direct cu o largă plajă de creatori? Nu sunt mulți traducătorii foarte buni care sunt și creatori de literatură.
-Da, sunt și mulți traducători foarte buni care nu sunt neapărat buni scriitori. Sunt și, și. Ceea ce face un scriitor de multe ori este să aducă forme din altă parte și să le combine. Scriitorul cult. Nu m-a influențat direct, dar deduceam niște lucruri de acolo, plus că îmi antrenam frazarea, îmi antrenam degetele să scrie continuu. Când scriu ce am eu de scris mâinile o iau înainte...
”Cum sunt scriitori buni, sunt și cititori buni”
-Consumatorii de literatură se uită și la traducător atunci când cumpără o carte. Numele traducătorului reprezintă garanția unei anume calități. Găsim și cărți traduse foarte prost. Un necunoscător își poate da seama dacă are în față o traducere nepotrivită? Este o loterie, se poate ”controla” acest lucru?
-Există munca editorială a redactorului care mai repară. Am făcut și eu asta, în mul mai multe cărți decât am tradus.
-Editurile serioase aplică aceste reguli.
-Mulți văd greșelile obișnuite. Dar ca să vezi calitatea în sine trebuie să fii un cunoscător. Literatura are nevoie de două chei, ca la bomba nucleară. Trebuie să fie doi oameni, fiecare cu o cheie, la fel și aici. Ca să îți aprecieze ceea ce faci tu acolo cu adevărat trebuie să aibă... Școala ar trebui să facă asta, dar nu prea o face.
-O făcea pe vremea ta?
-E greu să transmiți direct asta. Cum sunt scriitori buni, sunt și cititori buni. E la fel de important în literatură. Cititorul trebuie să citească. Poți să îi dai tu toate lecțiile din manual, nu are nicio importantă, el doar citind își dă seama de niște lucruri. Dar există un nivel de literatură de mijloc, unde nu este nevoie de nimic special, e doar literatura care comunică, să spunem, povești, scenarii, istorie.
-Și care nici nu implică subtilități de limbă.
-Literatura este o ocupație ori de șomeri, ori de bogați, când nu ai multe de făcut. Sau când ești adolescent. De asta adolescenții scriu mult.
-Este un alt subiect dezbătut în aceste timpuri: se spune că adolescenții nu mai citesc. Cum se vede asta din partea cealaltă, a furnizorului de literatură?
-În primul rând, adolescenții citesc text mai mult decât oricând. Citesc de pe telefoane, își scriu... Un om obișnuit, în prezent, citește și scrie toată ziua. Ceea ce scrie și citește nu e literatură, dar tot face ceva, activează niște părți ale creierului care cer o anumită abstractizare. Se spune că în țările care au subtitrări la filme oamenii sunt mai deștepți decât cei care au doar dublaj, pentru că ei citesc în timp ce văd filmul, ceea ce înseamnă două activități destul de diferite. E un exces, e adevărat, de social-media, dar așa se întâmplă cu toate fenomenele când apar, următoarea generație va ști să își regleze treaba asta.
”Se aruncă banalități învelite în neologisme”
-Avem deja o generație care vine după voi, nu mai sunteți voi teribiliștii acestui timp. Avem mulți tineri care scriu, care sunt apreciați astăzi în lumea literară. Ești la curent cu ce se scrie, simți că este o altă poezie decât ați scris voi? Preiau ceva de la voi sau au o altă abordare a poeziei?
-Aici e o întreagă discuție de sociologie a culturii, de ce anume determină un fel de a scrie sau altul. De exemplu, în comunism scriitorii urmăreau o ascensiune socială prin scris, exista un sistem întreg de castă, nobiliar, o ierarhie. Primeau o viață materială - după ierarhie -, tot mai bună. Când eram eu, prin anii 2000, nu mai exista asta, era doar un ecou, mai existau niște privilegiați pe la Uniunea Scriitorilor, dar în niciun caz pentru noi. Noi scriam, făceam jurnalism, scriam mai degrabă ca să ajungem cunoscuți, faima era mai importantă, iar internetul îți permitea să devii rapid cunoscut. Nemaifiind nici sistemul dinainte, povestea cu faima fiind și ea dezumflată, pentru că am idealizat-o noi, astăzi treaba asta se mai susține prin zona academică, universitară. Foarte mulți tineri se orientează spre asta, își caută ceva stabil.
-Atrage după sine și un discurs mai elevat?
-De multe ori fals elevat! E complicat, la cacealma. Lucruri care pot fi spuse simplu se spun complicat, se aruncă banalități învelite în neologisme. Sau la un nivel de obscurizare a discursului. Dacă noi încercam să scriem clar, ca să ne înțeleagă toată lumea, acum e un fel de literatură mai obscură, mai greu de citit. Poate și de la antrenamentul jurnalistic, noi aveam tendința de a scrie mai simplu. Acum e invers, e ca o căutare a separării de restul. E strategia fiecăruia.
-Poate fi și apanajul vârstei, în genul ”dacă nu acum, atunci când”?
-Eu nu critic. Doi scriitori fac literatură din motive diferite. Valorile familiei te influențează în general. Dacă ești fiu, fiică de economiști, din zona mic sau mare burgheză, scrii pentru bani sau undeva la capăt sunt banii. Dacă ești fiu, fiică de preot, ceea ce vrei este actoria, succesul, cu o anumită sacralitate. Eu sunt copil de profesor. Ambiția e una mai clară, mai didactică.
-Până la urmă, nu aceasta este frumusețea literaturii, a artei în general, să avem oameni cu percepții cât mai diferite? Altfel am vedea aceeași linie artistică...
-Sunt și scriitori care vin din familii de scriitori. Acolo este chiar și o presiune a scrisului în sine. La mine era descurajarea scrisului...
”Cred că 90% din ce am trăit nu am scris”
-Ai simțit vreodată că există ceva ce nu poți pătrunde, că nu ai acces într-o zonă, că ai vrea să scrii ceva și nu reușești? Ai avut vreodată un astfel de impas?
-Nu, pentru că vine invers: nu caut teritorii noi. Apoi, cred că 90% din ce am trăit nu am scris. Poate că o să fac asta, ca memorii, dacă o să mai țin minte ceva.
-Avem doar personajul de carte, nu și cel de viață?
-Sunt multe complicații aici. Oricum am scris destul de mult despre oamenii pe care îi știu. Acum mă interesează cumva să faultez realismul acesta. Ultima mea carte, ”Filme românești”, apărută la Polirom, e ca o carte de povestiri realiste, dar dusă într-o zonă cam nebunească. Cu foarte mult dialog, ca niște scenarii, ca niște filme mici, duse într-o zonă ciudată, în niște extreme.
-Privind astăzi peste umăr, este ceva ce ai schimba din tot ce ai trăit, dacă ți s-ar oferi acest privilegiu?
-Probabil că da. Pe de o parte sunt sentimental, bărbații în general sunt sentimentali cu trecutul lor, femeile nu prea... Aș schimba, evident! În general am fost destul de onest în tot ce am făcut. Chiar dacă am făcut prost sau greșit, am fost onest.
Scriitorul scenarist și actor
-În finalul discuției noastre mă pregăteam să te întreb la ce lucrezi. Mi-am amintit că închei un an 2024 în care ai publicat 7 cărți. Ce își mai dorește un scriitor care a publicat 7 cărți într-un an?
-Nu știu. Opt cărți? Cred că la anul o să fie altă zonă. Două filme, unul care e gata, făcut în Londra de un regizor englez, Richard Melkonian, la care am participat ca scenarist, contributor la poveste și actor. Am jucat cam 15 minute, rolul unui emigrant român. Mai joc într-un film, al aceluiași regizor, film care o să apară în cinema. Totdeauna mi-am dorit asta, probabil toată lumea are un vis secret. În Londra, ca să mai fac bani, a făcut figurație, apoi am jucat și în acest film. La anul regizorul spune că îmi va oferi un alt rol. Mai este filmul ”Monarh”, regizat de Dan Mihai Radu. Am câștigat cu el la CNC finanțare pentru lungmetraj, anul trecut. Cred că anul viitor vor începe filmările. Intru în zona aceasta pentru că face parte dintre lucrurile care mi-au plăcut de când eram mic: filme, cărți.
-Așteptăm să vedem și aici, la Botoșani, filmele despre care ne povestești…
-Unul chiar are legătură cu Botoșaniul. În afară de mine, caree sunt din Botoșani, a doua parte a filmului are ceva din ”Luceafărul”…, un fel de Luceafăr contemporan.
-Dan Sociu, mulțumesc foarte mult pentru întâlnirea de azi și pentru faptul că ne-ai povestit și ne aduci în continuare lucruri noi.
Invitatul de la Știri: DAN SOCIU
Moderator: Florentina Toniță
Video/Montaj: Florin Timofte
