În anul 2009, Annales de L`Institut Fourier publica o teză de doctorat în matematică având o notă de subsol stranie - "Autorul doreÅŸte să mulÅ£umească Sfintei Mânăstiri Putna pentru asigu­rarea celor mai bune condiÅ£ii de muncă, în timpul cât acest articol a fost revizuit".

 SavanÅ£ii francezi se vor fi mirat de această aserÅ£iune a autorului Ioan Berbec, un tânăr matematician român, cu studii doc­torale la Ber­keley. Ei nu aveau de unde să ÅŸtie că, la data la care apă­rea teza, el îm­bră­Å£i­ÅŸase deja calea mo­nahală, deve­nind părintele Iere­mia. Dru­mul lui prin viaţă trece prin­tre formule algebrice compli­ca­te, în care a întreză­rit, para­doxal, fru­mu­seÅ£ea exis­tenÅ£ei dumne­zeieÅŸti.

"Matematica es­te extraordinar de fru­moasă! Sunt ade­vărate minu­nă­Å£ii în ea, pe care nu le poÅ£i explica. Am mai în­cercat să le poves­tesc ÅŸi altora din afară, dar nu prea ai cum. E ca ÅŸi cum ai fi explo­rator ÅŸi ai ajunge într-o Å£ară exotică unde ai ve­dea flori pe care nu le-ai mai întâlnit ni­că­ieri pe pământ. Când te întorci îna­­­poi de acolo, le po­vesteÅŸti celor de aca­să ÅŸi poÅ£i să le trans­miÅ£i experienÅ£ele tale, însă doar în parte. Poate le de­senezi acele flori, dar cum să le re­produci mireas­ma? Că să le în­Å£elegi splendoarea, trebuie să mergi acolo, să le vezi cu ochii tăi ÅŸi să te minunezi de ele. Personal, în matematică am deschis niÅŸte uÅŸi ÅŸi am văzut o lume extraordinară. Am putut face asta pentru că am studiat la Berkeley, în Statele Unite, ÅŸi am avut contact cu avangarda matematicii mondiale, cu mari savanÅ£i, care mi-au folosit mult. A fost un mare privi­legiu pentru mine ÅŸi îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru acest dar".

Părintele Ieremia este înalt, are o barbă lungă, roÅŸ­cată, ÅŸi privire adâncă. ZâmbeÅŸte mereu. E bucuria călugărilor noÅŸtri, pe care lumea nedusă la mânăstiri îi crede îmbufnaÅ£i ÅŸi triÅŸti. De fapt, ei nu sunt aÅŸa nicio­dată. Mai degrabă vii, sprinteni, deschiÅŸi la suflet. Åži, mulÅ£i dintre ei, tobă de carte.

Un bunic venit din război cu Maica Domnului în inimă
 
Părintele Ieremia a crescut la umbra luminoasă a unui bunic trecut prin urgiile războiului. În copilărie, îl asculta adeseori povestind de bătăliile prin care trecuse ÅŸi din care fusese salvat doar cu ajutorul Maicii Dom­nului. În inima lui de copil s-au imprimat adânc aceste două realităţi - grozăvia războiului ÅŸi dragostea caldă, învăluitoare, a Prea Curatei.

"Înainte de a pleca pe front, bunicul a mers ÅŸi s-a închinat la Patriarhie, la Sfântul Dimitrie Basarabov, iar acolo, un părinte i-a dat o icoană cu Maica Dom­nului: «Uite, Å£ine-o ÅŸi Ea te va păzi!» Åži aÅŸa a fost. Mu­rea lumea în jurul lui, iar el, în urgia aceea a luptei, prin­tre obuzele care explodau lângă el ÅŸi gloanÅ£ele care-i ÅŸuierau pe la urechi, scotea icoana, o săruta ÅŸi se ruga fierbinte Maicii Domnului. Ne povestea că nu mai ÅŸtia ce să facă, era o groază aÅŸa de mare, încât îÅ£i venea să sapi cu mâinile goale o gaură ÅŸi să te bagi în pământ! Odată s-a întâmplat să moară un soldat în dreapta lui ÅŸi altul în stânga lui, loviÅ£i de schije, dar el se ruga Maicii Domnului ÅŸi a scăpat. S-a întors sănă­tos acasă. N-a avut nimic. Atunci s-a întărit în credinţă ÅŸi a rămas credincios pentru toată viaÅ£a. Dar a rămas marcat de această experienţă. Ne povestea mereu despre război ÅŸi despre ajutorul Maicii Domnului. Iar poveÅŸtile lui m-au marcat ÅŸi pe mine". Au trecut anii ÅŸi peste evlavia bunicului s-a aÅŸezat nepăsarea. Părintele Ieremia îmi spune că nu a ajuns niciodată ateu. Doar nepăsător faţă de credin­Å£Äƒ ÅŸi faţă de cei care merg la biserică.

"Eram chiar puÅ£in dispreÅ£uitor. Încă din cla­sa a patra am început să merg la olimpiadele de matematică, am avut ÅŸi rezultate ÅŸi am căpătat un orgoliu. Aveam o pă­rere foarte proastă des­pre nivelul intelectual al celor din Biserică. Îi ve­deam foarte simpli".

Cheia succesului

În clasa a IX-a, la faza naÅ£ională a olimpia­dei de matematică, a luat locul I. ReuÅŸise să fie cel mai bun dintre cei buni, chiar dacă pe primul loc al podiumului au urcat ÅŸi alÅ£ii. Era în pragul ado­lescenÅ£ei, iar în faţă i se deschidea viaÅ£a, cu toate promisiunile ei. Apoi a venit eÅŸecul, primul, cel mai amar.

"După acel premiu I din clasa a IX-a, am mai participat ÅŸi la alte con­cursuri, unde m-am cla­sat foarte bine, dar aproa­pe imediat, în clasa a X-a, la faza naÅ£ională a olimpiadei de matematică, am avut o cădere faţă de anul anterior: de abia am luat premiul trei. În condi­Å£iile în care fiecare treaptă a podiumului era ocupată de mai mulÅ£i elevi, premiul al treilea a însemnat că sunt de abia al treizecilea. Era o mare dezamăgire pentru mine. După aceea, în a XI-a, m-am ridicat din nou ÅŸi am luat locul I, dar în a XII-a a urmat din nou căderea - premiul doi.

De atunci am rămas cu această frământare - «Care e cheia succesului? Cum reuÅŸeÅŸti ÅŸi, odată ce reuÅŸeÅŸti, cum te menÅ£ii acolo?» În viaÅ£a interioară, duhovni­cească, problema s-ar pune: «Cum dobândeÅŸti harul? Åži odată ce l-ai dobândit, cum îl păstrezi?».

E greu, pentru că mie, cel puÅ£in, mi-a rămas aceas­tă meteahnă ÅŸi acum; imediat mă vedeam sus ÅŸi după aceea, invariabil, urma ÅŸi căderea. Era o străful­gerare de moment în care mă ÅŸi vedeam la final ÅŸi ziceam: «Gata, am reuÅŸit», deÅŸi eu eram de fapt abia la început. Când ai succes, intervine o anumită rela­xare ÅŸi o anu­mită orbire, de aia urmează căderea - pentru că acest tip de gând te plasează într-o realitate care nu există de fapt, este doar în capul tău, generată de o părere bună despre sine. EÅŸti orbit de orgoliu ÅŸi începi să faci greÅŸeli: nu mai vezi bine pe unde mergi, nu te mai concentrezi, nu mai dai totul din tine, ÅŸi atunci, inva­riabil, pierzi... Invariabil! LecÅ£ia asta a fost destul de dureroasă pentru mine, dar am învăţat mult din ea.

Dacă e să mă gândesc bine, ambele mi-au fost nece­sare. Dacă insuccesul mi-a arătat că orgoliul e nociv, succesul m-a învăţat să am încredere. Nu acea încredere oarbă în tine, propovăduită des de ameri­cani, «noi, prin noi înÅŸine», care e asociată cu multă mândrie ÅŸi în care nu cred. Nu, ci încrederea pozitivă, de care îmi vorbea des părintele Arsenie Papacioc - încredere în calea pe care te poartă Dumnezeu în lume, în talanÅ£ii pe care Å£i i-a dat, în vocaÅ£ia ta, în drumul tău. Dar pe acest drum nu mergi automat, ci e nevoie ÅŸi de conlucrarea noastră liberă. Ca să păşeÅŸti pe el, ai nevoie de curaj. Åži, mergând pe drumul tău, trebuie să ai mereu încredere în Hristos, chiar dacă e greu, chiar dacă îÅ£i consumă toate resursele ÅŸi chiar dacă ai, la un moment dat, un eÅŸec. Să ai încredere că poÅ£i ieÅŸi oricând la liman, căci Hristos este mereu acolo, gata oricând să ne ridice, dacă Îi cerem ajutorul. Întotdeau­na! Întreabă-L ÅŸi El îÅ£i va arăta o cale. Numai să nu te întorci din drum. Pentru un creÅŸtin nu există deznă­dejde".
 
Chemarea
 
Drumul către Dumnezeu este chiar drumul existen­Å£ei concrete, de zi cu zi. În cazul părintelui, dragostea ÅŸi preocuparea pentru matematică îl vor conduce spre situaÅ£ii în care a fost nevoit să îÅŸi pună acut întrebări importante despre om, viaţă, Dumnezeu. Pasul decisiv a venit după ce, în clasa a XI-a, a reuÅŸit să ia din nou premiul I pe Å£ară, la olimpiada de matematică. A simÅ£it atunci că reuÅŸise, că revenise pe culme ÅŸi a vrut să-i mulÅ£umească lui Dumnezeu pentru asta. Apoi a venit întâlnirea cu părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Mânăstirea Sfânta Maria din Techirghiol - "Pre­zenÅ£a lui era copleÅŸitoare. Era ca o mărturie mută a existenÅ£ei lui Dumnezeu. Emana ceva indescriptibil din toată persoana lui... Îmi aduc aminte că, redescoperind credinÅ£a, aveam deseori conflicte în mintea mea, un no­ian de întrebări. Åži mă duceam la părintele cu gân­durile acestea, să mi le lămurească, dar când ajun­geam la el, se topeau toate. Pur ÅŸi simplu îÅ£i topea în­do­ie­lile cu prezenÅ£a lui. Părintele avea pe atunci 60 de ani de călugărie ÅŸi era foarte luminos, fericit chiar, cu niÅŸte ochi mereu sclipitori. Când l-am întâlnit, mi-am spus că dacă omul ăsta nu e nebun (ÅŸi era limpede că nu era), atunci el singur e dovada vie a faptului că Dumnezeu există! AÅŸa am ajuns în Biserică".

Ioan ÅŸi-a luat credinÅ£a în serios. A început să se roa­ge ÅŸi să se spovedească regulat. Întâlnirile cu părintele Arsenie i-au aÅŸezat temeliile vieÅ£ii duhovniceÅŸti. Dar momentul decisiv a venit tot în urma unei crize, con­sfin­Å£ind parcă felul său propriu de a înainta, mereu la extreme. Trecuseră deja câÅ£iva ani de când păşise pe drumul credinÅ£ei. Åži, într-una din zile, una la fel ca cele­lalte, a îngenuncheat în faÅ£a icoanei Mântuitorului, dar nu a simÅ£it nimic. Era gol, aÅŸa cum fusese cu ani în urmă.
"Åži atunci am spus: «Doamne, eu nu ÅŸtiu de ce stau în faÅ£a icoanei Tale, pentru că de simÅ£it nu simt nimic. Åži nici nu ÅŸtiu de ce mă rog Å¢ie, pentru că, de fapt, eu nu ÅŸtiu dacă exiÅŸti sau nu. Poate că sunt aici, în faÅ£a icoanei, pentru că părintele Arsenie, la care Å£in mult, spune că Tu exiÅŸti. Åži dacă el spune, o fi adevărat. Dar eu, unul, nu sunt convins de existenÅ£a Ta...» Nu mai ÅŸtiu exact cuvintele, dar ÅŸtiu că a fost în esenţă un dia­log negativ. Atunci a fost un nou început. Dar, e o vor­bă a părintelui Sofronie Saharov: «Dumnezeu nu te aÅŸteaptă cu politeÅ£uri. El vrea să fii sincer». Acum fusesem sincer. Îi pusesem înainte toate negările mele. Iar El le-a primit ca pe un început de dialog, care con­tinuă ÅŸi astăzi ÅŸi, nădăjduiesc, va continua ÅŸi în veÅŸ­ni­cie. Dacă ar fi să dau un sfat, acesta ar fi să ne apro­piem de Dumnezeu sincer, chiar punându-I înainte necredinÅ£a ÅŸi neîncrederea noastră, ÅŸi să-I cerem - «Doamne, arată-mi-Te ÅŸi atunci Te voi sluji!» Sunt convins că Dumnezeu va răspunde. NegreÅŸit!"

"Maica Domnului, ajută-mă să fiu copilul tău!"
 
Ioan e singur în faÅ£a biroului. Din vârful creionului se iÅ£esc, încârligate, complicatele lui formule matema­tice. Scrie la lucrarea lui de licenţă cu înfrigurare ÅŸi, deodată, se opreÅŸte. Tot castelul construit cu migală se năruie. Crezuse că mai are puÅ£in ÅŸi îi poate aÅŸeza cu­pola, dar, pe negândite, s-au surpat temeliile care fuse­seră de la început ÅŸubrede. Dar nu deznădăjduieÅŸte. În faţă are o icoană a Maicii Domnului. Åži, la fel ca ÅŸi bunicul său odinioară, în bătălie, începe ÅŸi el să o strige. Îi vorbeÅŸte aÅŸa cum i-a vorbit Domnului cu ani în urmă - sincer, direct, fără ocoliÅŸuri inutile. Îi spune de pro­blema lui, de hăţiÅŸul algebrei din care nu poate ieÅŸi nicicum. În decurs de o lună, pe nesimÅ£ite, problema ÅŸi-a găsit rezolvarea.
"De la părintele Arsenie mi-a rămas în minte evla­via la Maica Domnului ÅŸi această rugăciune: «Maica Domnului, ajută-mă să fiu copilul tău!» Rugăciunea aceasta nu are un capăt. Pentru că dacă te ajută Maica Domnului să fii copilul ei, atunci ajungi fratele Mân­tuitorului Iisus Hristos. Eu aÅŸ vedea-o ca cea mai frumoasă ÅŸi mai uÅŸoară cale de a fi creÅŸtin".

Doctoratul în matematică la Berkeley

Universitatea Berkeley din California este între primele cinci din lume în domeniul matematicii. A ajuns acolo prin absolvenÅ£ii ÅŸi profesorii ei excepÅ£io­nali, din care 20 sunt laureaÅ£i ai Premiului Nobel. Între cei care îi călcau pragul în urmă cu mai bine de 10 ani era ÅŸi acest tânăr din România. SlăbuÅ£, cu o barbă care atunci mijea, venea aici pentru un doctorat în mate­matică ÅŸi ca să se cunoască pe sine. Aplicase pentru studii ÅŸi la Harvard sau Princeton, dar de primit, îl primiseră cei de la Berkeley. Poate că a fost la mijloc ÅŸi rânduiala lui Dumnezeu, pentru că, aproape de fa­cultate, tronează impunătoarea catedrală ortodoxă din San Francisco, unde se adăpostesc moaÅŸtele Sfântului Ioan Maximovici, un episcop smerit, care a trăit în se­colul XX într-o sărăcie lucie, încreÅŸtinând nu doar America, ci ÅŸi China. Aici avea să petreacă nenumărate dumi­nici, închinându-se la racla bi­nemirositoare. Dar nu doar ca­te­drala ÅŸi prezenÅ£a sfântului l-au ajutat spiritual, ci ÅŸi profe­sorii săi, care, deÅŸi nu erau oa­meni evlavioÅŸi, erau "foarte mo­deÅŸti. Foarte inteligenÅ£i, scli­pitori chiar, dar ÅŸi foarte mo­deÅŸti. Noi, studenÅ£ii, care aveam enorm de învăţat de la ei, eram mai îngâmfaÅ£i decât ei. Matematica parcă te ÅŸi în­deamnă la smerenie, pentru că este foarte grea, dar ÅŸi foarte sinceră. În matematică nu poÅ£i să minÅ£i. ÎÅ£i dai seama destul de repede dacă ÅŸi unde ai greÅŸit. De asemenea, îÅ£i ÅŸi vezi limite­le. Un mare matematician, cum e Alain Connes, de pildă, a Å£inut o conferinţă ce se chema «Matematica, ÅŸcoala umilin­Å£ei». Spunea el acolo că în momentul în care eÅŸti în faÅ£a lucrului nou de descoperit, eÅŸti pur ÅŸi simplu ca un învă­Å£Äƒcel. O iei din nou de la ca­păt. Åži această stare de necu­noaÅŸtere este greu de supor­tat pentru tine, marele meda­liat Fields - care este echiva­lentul premiului Nobel în ma­tematică - cu multele ÅŸi marile tale descoperiri. Prac­tic, orice om de ÅŸtiinţă, când este pus în faÅ£a situaÅ£iei de a crea ceva nou, trebuie să se facă din nou mic, pentru a putea smulge taina creaÅ£iei.

AÅŸa că pentru mine, doc­toratul la Berkeley nu a fost doar un drum intelectual, ci ÅŸi o cale prin care m-am apro­piat de Dumnezeu. Părintele Arsenie Papacioc chiar mi-a spus când l-am întrebat ce să fac eu acolo pentru suflet - «Să te cunoÅŸti pe tine însuÅ£i!». Åži să ÅŸtiÅ£i că vecinătatea unor mari savanÅ£i m-a ajutat mult la asta. M-a ajutat să-mi văd ÅŸi limitele mele, dar ÅŸi limi­tele ÅŸtiinÅ£ei. În zilele noastre există un mit cum că ÅŸtiinÅ£a e atotputernică ÅŸi că ar putea explica totul. De aici ÅŸi un fals război al ei cu credinÅ£a, întreÅ£inut de unii intelectuali atei. În fapt, ele nu pot intra în conflict, pentru că ÅŸtiinÅ£a Å£ine doar de universul văzut, nu ÅŸi de veÅŸ­nicie. Se pot sprijini, însă, ÅŸi rezultatele sunt foarte bune. Părerea mea este că niciun savant sincer cu el însuÅŸi nu poa­te crede în mitul atotputerniciei ÅŸtiinÅ£ei. Åži dacă aÅŸa stau lucrurile cu creaÅ£ia, ce poÅ£i să mai spui despre Dumnezeu? El transcende cu mult fizica, matematica ÅŸi întreaga creaÅ£ie. Eu sunt extraordinar de recunoscător pentru acest dar al matematicii. Sunt niÅŸte corespondenÅ£e care par de necre­zut, adevărate minunăţii: cum de-i aÅŸa? Te gândeÅŸti că le-a pus Dumnezeu aco­lo. Matematica poate să te trimită spre o altă lume. Ea te invită să descoperi ceva mai mult, acele raÅ£iuni ale univer­sului de care vorbesc sfinÅ£ii, raÅ£iuni pe care se bazează întreaga creaÅ£ie. Åži când ajungi să le întrezăreÅŸti, aruncând spre ele o ocheadă prin intermediul formulelor, dobândeÅŸti un respect pen­tru taină, ÅŸi asta te apropie mult de Dumnezeu. Einstein spunea: «Mă în­chin în faÅ£a misterelor universului!»".

Călugăria
 
Ne plimbăm prin cimitirul Mânăs­tirii Putna. Cruci drepte, de piatră, sunt aici parcă de când lumea. Mormântul maicii Bene­dicta, fostă Zoe Dumitrescu-BuÅŸulenga, este îngrijit ÅŸi înflorat. Monahii de aici o iubesc mult, pentru că a mers înaintea lor, unind cartea cu rugă­ciunea. E dru­mul pe care se străduieÅŸte să meargă ÅŸi părintele Iere­mia. Multe probleme se pot limpezi aici, printre sfinÅ£ii Putnei. Ei răspund, tocmai pentru că nu sunt morÅ£i, ci vii, dar în alt fel. Au strâns harul o viaţă întreagă, ca albinele, ÅŸi acum îl revarsă din crisalidele acestea de piatră ÅŸi flori în care s-au înveÅŸnicit, ca să guste deplin din dragostea Domnului. Cine are ochii interiori des­chiÅŸi cred că vede lumina revăr­sându-se din mor­min­tele Putnei.
Părintele Ieremia a ajuns la Put­na la sfatul părintelui Arsenie Papacioc, duhovnicul de a cărui pulpană s-a Å£inut, ca să urce trep­tele încrederii în Dumnezeu. Îl pomeneÅŸte mereu.

"La Berkeley mi-a venit gân­dul călugăriei ÅŸi, când l-am între­bat pe părinte în ce mânăstire să merg, mi-a spus direct - Putna. Åži m-a bucurat, pentru că aici am devenit ucenic al Domnului". Îl întreb cum se face că în zilele noastre sunt atâÅ£ia călugări învă­Å£aÅ£i. Oameni cu una sau două fa­cultăţi, unii chiar cu doctorate în varii domenii, lasă totul ÅŸi apucă pe calea monahală.

"Cred că e vorba de o cău­tare care a ajuns până la capăt. Oame­nii care studiază mult au mai mari ÅŸanse să se apropie de Dumnezeu, decât cei care se opresc la jumătatea drumului. Când acu­mulezi sufi­cientă cultură, inevita­bil ajungi să îÅ£i pui problema credinÅ£ei, iar dacă eÅŸti un om sincer, atunci răspunsul este pozitiv. În plus, cred că spre deosebire de alte perioade din istoria recentă a Bise­ricii, în ultimul timp s-a scris mult despre mo­nahi, dizolvându-se astfel multe prejudecăţi ale inte­lectua­lilor".

Îl întreb dacă nu i-a fost dor de lume, de când a in­trat în mânăstire. Nu de volup­tatea ei, ci de lucrurile ei bune, de un concert de muzică clasi­că, de un spectacol de teatru.

"Nu simt nicio durere după nimic din ceea ce aveam în lu­me, pentru că tot ce am găsit aici îmi este foarte împlinitor.

 
Căutarea lui Dumnezeu în mânăstire este o aventură in­te­rioară, care nu-Å£i mai dă răgaz să cauÅ£i nimic din cele pe care le-ai avut sau pe care le puteai avea înainte. Nu mai simÅ£i nevoia de ele. E o depă­ÅŸire a lor, dar nu prin anulare, ci printr-o completare în care eventualele lipsuri sunt su­pli­nite de Hristos. Bucuria vie­Å£ii unui matematician este mare, dar bucuria vieÅ£ii unui călu­găr este ÅŸi mai mare!".

Cristian Curte, Formula AS
 

CITEȘTE ȘI: "Câte zile libere mai au românii în 2025. AngajaÈ›ii mai au un weekend prelungit pÃ..."