Şi-a părăsit prietenii şi averea şi a mers la Mănăstirea Cuculiaton, unde s-a făcut monah. A rămas acolo, nevoindu-se în post şi rugăciune şi păzind toată fapta bună, iubind mai ales înfrânarea şi smerenia, ca unul ce socotea că traiul îmbelşugat aduce trândăvia sufletului, iar alergarea după laude întunecă şi risipeşte faptele bune.
Deci, trăind în înfrânare, post şi rugăciune, admira cu deosebire viaţa Sfântului Simeon Stâlpnicul şi răbdarea Sfântului Daniil Stâlpnicul. Aşa a crescut în inima sa dorinţa de a se face următor acestor doi mari sfinţi ai Bisericii.
Drept aceea, făcându-şi un cuib într-un migdal, s-a legat pe sine ca trei ani să nu se coboare de acolo. Din acel loc predica cuvântul lui Dumnezeu, alinându-i pe cei care veneau la el.
După trei ani în care a îndurat arşiţa soarelui şi gerul cumplit, s-a coborât de acolo într-o chilie făcută de ucenicii săi, fiind multora povăţuitor. Trimis fiind de mitropolitul cetăţii sale, a mers la Constantinopol la împăratul Iustinian (527-565), pe care l-a impresionat prin înţelepciunea sa, dar mai ales pentru nepătimirea trupului său, căci luând în mână cărbuni aprinşi şi tămâind pe împărat, focul nu-i ardea mâna. S-a mutat în pace la Domnul în apropierea Tesalonicului.
Tot astăzi îl cinstim pe Sfântul Ierarh Ioan, Episcopul Goţiei. (Ziarul Lumina)