Sfântul Cuvios Benedict de Nursia (†543) era din Italia, din localitatea Nursia, nu departe de Roma. El s‑a născut în anul 480 din părinţi dreptcredincioşi şi cu bună stare. Sfântul Benedict a avut o soră ce se chema Scolastica, pomenită şi ea în Sinaxarul sfinţilor. Cuviosul a studiat la Roma, unde, constatând degradarea morală a tinerilor ce învăţau carte, s‑a retras într‑o peşteră la Subiaco. Aici l‑a avut îndrumător duhovnicesc pe monahul Roman de la o mănăstire din apropiere. Acesta l‑a călugărit pe Cuviosul Benedict şi la zilele rânduite îi pogora de sus pâinea cu o funie până în dreptul peşterii unde se nevoia sfântul. Timp de trei ani, Cuviosul Benedict s‑a nevoit în această peşteră, singurul om pe care l‑a văzut în acest răstimp a fost monahul Roman.
„Dar Dumnezeu a purtat de grijă ca lumina cea mare a slujitorului Său să nu stea la întuneric, ci să fie pusă în sfeşnic şi să lumineze pe toată lumea. A fost descoperit, mai întâi, de un preot din apropiere, în chip minunat, în ziua Învierii Domnului. L‑au mai aflat apoi şi nişte păstori, care l‑au făcut cunoscut ca pe un om al lui Dumnezeu. Şi a început să vină la el mulţime de tineri, printre care tinerii ucenici Maur şi Placid. Ei îi aduceau cele de trebuinţă pentru trup, el le dădea cele duhovniceşti. Împreună cu ei, Sfântul Benedict a înfiinţat douăsprezece mănăstiri, cu câte doisprezece călugări în fiecare mănăstire. Şi s‑a îmbogăţit Sfântul cu puteri de la Dumnezeu, cu darurile facerii de minuni, ale tămăduirii şi înainte‑vederii. Dar şi duhul cel rău a ridicat ură şi vorbire de rău împotriva omului lui Dumnezeu, mai întâi prin preotul Florentin. Cu darul lui Dumnezeu cel de mântuire, Sfântul l‑a biruit însă pe duhul cel ispititor. Altă dată, cuprins fiind de cumplite ispite trupeşti şi, fiind acolo, aproape, urzici şi spini, Sfântul s‑a dezbrăcat şi s‑a aruncat în ele şi, tăvălindu‑se multă vreme şi însângerându‑şi tot trupul şi răbdând cu vitejie durerile, s‑a izbăvit pentru totdeauna de acele gânduri; şi de aici înainte, învăluindu‑se inima lui de harul Duhului Sfânt, a dat şi mai bogat rod de învăţătură. Tot o ispită de la cel rău a fost şi paharul cu băutură otrăvită ce i s‑a dat şi care s‑a sfărâmat prin semnul Sfintei Cruci, pe când Sfântul Benedict era egumen într‑o mănăstire străină” (Proloagele).
Cuviosul Benedict s‑a mutat de la Subiaco în Campania şi s‑a aşezat la Monte Casino în anul 529, împreună cu ucenicii săi. Aici a zidit o mănăstire şi două paraclise folosindu‑se de ruinele templului dedicat zeului Apolo.
Cuviosul a scris „Rânduiala sa pentru viaţa de mănăstire, care a fost ca un testament ce vădeşte trăirea lui duhovnicească şi iscusinţa sa în orânduirea vieţii de obşte. Pentru Sfântul Benedict, mănăstirea este o şcoală unde se învaţă a sluji pe Dumnezeu în tăcere, singurătate, smerenie şi ascultare, în muncă şi rugăciune, împărţite cu dreaptă socotinţă. Drept aceea, pravila lui a ajuns rânduiala care, mai târziu, a fost primită şi urmată, un timp, de toţi călugării din părţile Apusului. Trăind după legile ei, nenumăraţi ucenici ai Sfântului Benedict au lucrat, de‑a lungul istoriei, cu osârdie la luminarea sufletească a popoarelor apusene. Despre alte preaslăvite faceri de bine ale lui ne grăieşte, pe larg, istoria lui, din care aflăm că a făcut multe feluri de minuni: înviind morţi, prorocind cele viitoare, luminând şi ajutând oamenii. Iar sfârşitul lui aşa a fost: cu şase zile înainte de cinstita lui adormire, a poruncit să i se sape groapa şi îndată s‑a îmbolnăvit cu fierbinţeală mare, care îi ardea trupul. Iar când a fost a şasea zi, a cerut ucenicilor să‑i ridice şi să‑l ducă în biserică. Apoi, ducându‑l acolo, s‑a împărtăşit cu Sfintele Taine. Şi, stând în mijlocul ucenicilor săi, ţinut şi rezemat, şi‑a ridicat mâinile la cer şi aşa, căutând în sus şi rugându‑se, şi‑a dat sfântul său suflet” (Proloagele).
Cuviosul a trecut la Domnul la vârsta de 63 de ani şi după 14 ani de vieţuire la Monte Casino.